Feeds:
Articole
Comentarii

Casa de nebuni

Adrian Paunescu

 

In ultimele zile ale iubirii noastre,

Eu iti spuneam cuvinte si tu, cu ochii uzi,

Pareai neputincioasa si sa le mai auzi

Si ma temeam sa caut sau sa presimt dezastre.


Si-n noaptea dinaintea plecarii spre niciunde

Eu iti strigam ca ninge, plangand la telefon,

Si-aveai atata pace si viitor in ton,

Ca nici acum nu banui ca te puteai ascunde.


Nu cred ca are dreptul o dragoste sa moara

Ca intre doua bestii, tacut si indecent,

Si fara un adio si un avertisment,

Si fara o urare de drum, elementara.


Astept sa-mi spui ca suntem, atunci cand ai sa suni,

Ori eu, ori tu, ori ambii… la casa de nebuni!

 

Fotografia  – internet.

Anunțuri

 

O idee despre natura, frumusete, feminitate, muzica…

Un vis pe care l-as vrea implinit intr-o zi.

Nucile le-am mancat.  Cojile le beau!

Daca deschizi ochii(daca poti, ca iti lacrimeaza din cauza lu’ unu’ Virus) constati ca s-a umplut lumea de ghiocei, zambilute,  frezii si alte lalele.  Peste toate atarna fericit un  snur alb-rosu, semn ca tipul asta – Martisor- inca e in cautare de piepturi de care sa ramana agatat. Daca iti stergi lacrimile si te uiti mai bine, nu mai vezi nimic.

In oglinda nu e bine sa te uiti de 1 martie.  Arati ca vremea de-afara nu ca pozele pe care si le trimit femeile unele altora! Diferenta consta in buna dispozitie care bine face ca nu curge pe nas odata cu sufletul.

Lumea mea este colorata si ea. Lamaie, minole,  usturoi(!), servetele colorate, ceai de7 nuci, medicamentosenii carora  le-am dat concediu odata cu iesirea imaginara din iarna.  Sistemul meu imunitar zace’n straie de matase in mijlocul zapezii.  Si daca nu as fi vorbit eu pe placul lui in ultima vreme. Daca nu i-as fi dat si luna de pe cer.  Sau i-am dat prea multa luna  si de-aia face mofturi?  Daca toate stau cer, cine sa se mai gandeasca ca la soare trebuie sa te uiti pentru  vitamina cea cu d mare si sub luna trebuie sa dormi pentru melatonina? Ce face asta? Dormi noaptea intre orele 2 si 3 si o sa afli!

Daca n-as fi mancat zilnic morcov, fructe, legume, sfecla rosie,  salate, mancare obicinuita, daca nu m-as fi indopat cu B-uri, daca nu m-as fi spirulinat mai spre sfarsitul anului trecut,  daca nu m-as fi abtinut de la donat trombocite de acu’ un an si sange din septembrie cel ce trecu, daca nu as bea doar apa si must, daca nu as dormi noaptea si daca n-as rade ziua…

Dar daca nu? Pai poti?! Ca esti o sensibila si nu totdeauna te poti culca la 9 seara ca mai are unu’/alta nevoie de tine pe mess.  Nu,  ca tre’ sa te ingrijorezi de toate  necazurile tale reale si imaginare si daca intr-o zi te trezesti si n-ai motiv sa te superi, te tarasti  pana la oglinda si vezi ca ai 5 fire de par alb acolo unde ieri  aveai 1500, toate negre! La ce bun sa-ti chinui sufletul cu miscatul in aer liber cand lumea virtuala se prabuseste fara prezenta ta pe „scaunul electric”?  Te misti suficient intre paginile pe care trebuie sa le administrezi, nu care cumva sa superi vreun admirator sensibil cu raspunsul tau dupa doua ore intregi de cand te-a intrebat el daca parul tau e natural sau  il invarti tu pe degete in fiecare dimineata?! Cum sa te imbie o amarata de sfecla rosie cand painea aia tavalita prin ou, rastogolita prin tigaie si stropita intru inviere cu zaharel, apeleaza la nasul tau si mana iti pleaca singura catre farfurie? Hai, nu sari din scaun ca doar odata am mancat asa ceva. Anul asta.

Mi-am pus mintea sa scorneasca o metoda de intinerire.  Declar credinta gradinii cu verdeturile ei, din aceasta primavara.  Singura mea dorinta e sa ajung la primavara. Imbratisez sticla asta cu ceai si-mi strang pe langa mine, halatul meu din movul cel mai calduros. Si tot mi-e frig. Ma doare pielea! Simt fiecare cuta a hainelor  si fiecare os din dotare. Teancul de carti de la capul patului e uimit de cata atentie primeste din partea mea, uneori la cele mai ciudate ore din noapte. Pai cum sa dormi cand arde focul sub tine, imediat dupa ce s-a indurat cineva sa te scoata din frigiderul in care te-a tinut ore bune?!

Rusinea mai mare e sa recunosc ca raceala de acum o luna am luat-o de la nepotelul meu bucurestean. Noua luni masoara el si desi la el a fost o forma usoara, eu am tratat-o regeste doua saptamani!

Pe cea de-acum am „mostenit-o” de la Alex, nepotelul meu constantean, 5 ani numara el si lui i-a trecut, la mine inca domneste.

Mai am un nepotel la Brasov, dar nu calc pe-acolo pana la vara’n August!

Dincolo de toate acestea, tot ce conteaza este sa poti sa razi, adica sa nu ai buzele asa de suparate incat sa se crape fix pe mijloc a mai frumoasa dintre ele! Si nici gat asa de sensibil incat sa nu suporte un hohot de ras fara o cascada de tuse dupa.  Dar viata e frumoasa, tineretea-i tinerete chiar daca te simti o baba inghetata iar  mintea se ocupa cu ce-i dai tu de lucru. Poate visa un deal de ciocolata cu rotocoale de alune prin ea. Las-o sa vizese!  Mai bine visez o florarie.  Sau macar lucratul zilnic  intr-una a cuiva. Sa aiba vitrine mari si sa se vanda aranjamente florale inauntru nu trei garoafe intr-o tipla argintie. Si sa mai aiba un coltisor cu stiu eu ce, asa incat barbatii sa se duca acasa la iubite cu chestii de bun simt, nu spoielile astea de care mi-e greata de 14 feb, 1 martie si mai ales 8!

Cum am spus cam tot ce aveam pe suflet, m-as duce sa fac un pic de gramatica. Asta dupa ce fac un pic de fizica. Adica sa descopar un sistem nou de parghie care sa-mi puna sangele in miscare, dupa care sa conjug un pic verbul „a dormi” la persoana I sg.

Pe suflet mai am si un parfum Hugo Boss Femme, un laptop, un buchet de frezii, o cutie de Raffaello care cred ca m-ar vindeca brusc…si cate altele mai stau langa sufletul meu, ca nu-l am si eu asa de mare incat sa incapa pe el toate astea. Sunt inca  napadita de  o recunostinta mai mare decat mine, pentru parfum,  ceas, FREZIA, niste dantele(!), agenda cea portocalie, si altele cate-or mai fi fost in mainile mele in ziua in care am implinit o oarecare varsta , impreuna cu cele 16 volume ale Enciclopediei Universale Birtannica, traduse in romana, pentru care Stefan merita toate aplauzele publicului larg.

Nu, dantelele nu-s de la Stefan!

Imi arunc un ochi pe fereastra si tot ce pot sa urez din inima tuturor femeilor, in aceasta minunata zi de 1 martie, este un „craciun fericit in fata unui semineu in care ard lemne de salcam”! Si eu in usa lui, cu sosete de lana moale facute de bunica, un hanorac cu gluga si  cu maneci lungi care trec peste degete,  o cana cu ceai aromat facut pe aragaz si niste muzica.  Semineu n-am dar ce ma impiedica sa-mi imaginez unul?  Si pe tine te impiedica cineva sa-ti imaginezi ca stai de vorba cu mine in povestea asta?

Ca am pomenit doar hanoracul si sosetele de lana, nu inseamna ca poti sa-ti imaginezi ce vrei tu!:))

Floarea nu s-a gandit niciodata sa-si retina parfumul pentru momentul acela special cand cineva o va observa si se va opri sa o miroasa.

Soarele coborand spre apus, nu straluceste in culori de vis, ca un rege in mijlocul cerului, doar in ziua in care cineva isi ridica privirea sa-l admire.

Stelele sclipesc vesel, luna inainteaza ca o regina in hainele ei de sarbatoare exact atunci cand toti oamenii dorm.

Privighetoarea nu incepe sa cante doar atunci cand te zareste iesind din casa.

Vantul adie fara sa fie deranjat ca nu-s carlionti de mangaiat, raza blanda de soare primavaratic nu se plange ca nu-i nici un obraz de incalzit.

Norii alearga pe intinderea albastra fara sa se intrebe de ce altii par sa nu se grabeasca nicaieri.

Raurile curg mangaind pietrele care le stau in cale, pasarile canta si pentru urechile vanatorului, iar  florile te imbie sa le observi mai ales dupa ce le-ai calcat.

Cainele ti-e credincios si cand este nemancat si copilul iti zambeste si te imbratiseaza fericit si  dupa ce l-ai pedepsit.

Ghiocelul stie sa infloreasca frumos chiar daca are un drum greu de strabatut prin zapada, iar frezia nu s-a simtit niciodata inferioara crinului. Floarea soarelui n-are complexe legate de inaltime si nici nici zebra nu-si face probleme ca zilnic trebuie sa poarte aceleasi dungi.

Zapada nu se considera  prea alba pentru a putea  fi atinsa la fel cum noroiul nu s-a intrebat niciodata de ce el nu are si un pic de roz!

Iepurele nu viseaza periodic ca are picioare lungi ca ale magarului, urangutanul nu se pune pe plans dimineata cand isi vede fata in oglinda, iar foca inca nu s-a gandit sa inceapa o cura de slabire.

Leul nu-si loveste sotia doar pentru ca s-a uitat ursul lung la ea, iar gaina nu-si cara puii la conferinte despre beneficiile plutitului pe apa.

Pinguinul nu are nevoie de sedinte la psiholog. El nu se trezeste intr-o dimineata ca nu-si mai iubeste sotia, la fel cum maimuta nu-si trimite maimutoiul sa doarma pe canapea doar pentru ca el nu a vrut sa manance seminte cu ea pe-o creanga!

Calului nu i-au scaparat niciodata ochii la vederea altui cal, pe coperta unei reviste.

Albina nu se da cu fundul de pamant ca toata munca ei de-o viata a disparut subit intr-o dimineata.

Bufnita nu-si pune comprese reci pe ochi, iar porcul  nu se simte frustrat ca el nu se poate ruja!

In natura, omul este singura fiinta, dotata cu ratiune.

EL GANDESTE!!!

Isteria „soia” din ultimii ani reuseste mai mult sa ma amuze decat sa ma convinga. Nu m-am declarat(la primarie) vegetariana, dar daca ma gandesc la ce-am mancat in ultimii 30 de ani, sunt! Cu indulgenta, oi fi mancat vreo 3 pui in toti anii acestia.  Si uneori peste. Dar, daca cineva m-ar pune sa aleg intre soia cea  procesata sa semene cat mai mult cu produsele din carne, in caz ca m-ar ispiti asa ceva, as alege carnea. Salam de soia, crenvursti de soia, lapte de soia, branza de soia, iaurt de soia, crochete, maioneza, snitele, paste, cascaval si cate-or mai fi! In curand sampon de soia, pantaloni de soia, copii de soia! Sa nu se supere soia pe mine, eu o iubesc, dar o iubesc intr-un singur fel; boabe! Si cand m-apuca cheful, fierb boabele si imi fac singura pateul in care stiu eu ce pun si cand n-am suficient chef sa astept sa fiarba, iau boabele si le coc. Daca n-ai incercat niciodata, te asigur eu ca nu mori!

Daca vrei sa faci un pateu(da, stiu ca francezii spun „pate” dar eu sunt romanca) trebuie sa te gandesti cam cu un an inainte. Daca stai in varful orasului, muta-te la tara si adu langa casa si o roaba de pamant. Pe ea, pe el adica, pe pamant, nu pe roaba, plantezi: boabe de soia, ceapa, usturoi, ardei, masline(!), si ce mai crezi tu ca o sa poftesti la iarna cand stai cu picioarele pe calorifer. Soia se fierbe. Daca e de anul asta, reusesti s-o fierbi intr-o ora si ceva, daca e de 10 ani, poti sa pleci la munca linitit ca poate ai noroc sa se fiarba pana te intorci  tu acasa. Daca ai avut noroc, boabele cele fierte se pun intr-un blender impreuna cu alte chestii colorate pe care le mai gasesti prin bucatarie, niste ulei si niste sare(ca doar ziseram nu maionezei)si le lasi sa se faca ferfenita! Pentru ca n-ai ce face si pentru ca ti se pare ca nu ai pus sare suficienta, iei o lingura de lemn si o introduci prin dispozitivul destintat turnarii diferitelor lichide in vasul blenderului. Daca esti cu capul in nori cand faci treaba asta, o sa auzi un zgomot scurt si simti brusc ca lingura se face mai usoara. Te dezmeticesti repede ca doar esti isteata si apesi pe buton. Eh, niciodata nu esti atat de isteata pe cat te crezi, asa ca apesi butonul destul de tarziu. De-acum urmeaza operatiunea cautarii acului cucoanei in carul cu fan. Aka, schijele de lemn in pateul pe jumatate mixat. Ca sa dormi linistita la noapte, o idee minunata ar fi sa reconstitui lingura. Nu renunti pana nu pui si ultimul milimetru la locul lui. Dupa ce ai curatat pasta de indivizi straini si nedoriti, o pui inapoi in blender si te faci ca nu s-a intamplat nimic. Iese o minunatie de gust dupa toata treaba asta. Se mai adauga una, alta, dupa preferinte si se mananca. Se mananca in liniste. Sa se auda scartaitul in caz ca vreo bucata de lemn s-a incapatanat sa se simta bine un timp mai indelungat in pateul tau.

Una peste alta, eu sunt o buna bucatareasa(in ochii mei), doar cred ca mancarea se face cu umor si unde ar fi distractia daca nu te-ai  abate un pic  de la reteta? Si pentru ca tot nu m-am decis ce subiect sa aiba cartea mea, ce-ar fi sa adun toata colectia mea de retete de-astea abatute si sa bucur omenirea, scutind-o de grija de a gati cu incordare.  Din sumar, as putea cita: dulceata de struguri intotdeauna cu samburi(au gust de nuca daca ai putina imaginatie), ciorba aia in care din greseala apuci hotarata sticla cu nectar de caise in loc de cea de suc de rosii si torni uitandu-te in coltul bucatariei ca si cum atunci a aparut acolo. Paine de casa fara sare(zi merci ca nu uit sa-i pun faina), mamaliga cu noduri(ei, uite, nu ma pune sa fac mamaliga daca n-ai in casa ta un tel, sa fie clar), orez incordat, pulpa de conopida chinuita, chiftelute uitate la bronzat doar pe burta  si  cate alte bunatati, doar in bucataria mea gasite.

Ma incearca un sentiment caldut, gustul succesului cre’ca e asta.  Dragilor, nu va napustiti sa ma  cereti de nevasta tocmai acum, ca nu-mi pot permite sa ma ocup cu lucruri asa de marunte fix acum in culmea ascensiunii. Mulutumesc de intelegere.  Ca, cine n-ar vrea sa se bucure de asa minunatii?

De vreo zece ani incoace mi-am gasit o noua ocupatie.  Cand si cand, fac eu cum fac si m-adun de pe jos. Cine se uita asa la mine, si nu doar asa ci si invers, n-ar putea crede ca eu ma ocup cu ceva asa de prozaic cum ar fi lesinatul.

Cele patru ocazii mari si late, in care am facut cunostinta cu solul, trotuarul, covorul din bucataria mea si respectiv cimentul din apartamentul din Bucuresti, s-au petrecut dupa cum urmeaza:

  • Tinerica. In tineretile mele, noaptea obisnuia sa ma mai prinda pe la bunica-mea si ca o cumintenie ce ma stiu, tot acolo ma prindea si dimineata. Bunica avea o soba. Daca nu o fi cazut, o mai are si-n ziua de azi, ca si-a facut alta! Ca o bunica grijulie, a facut si focul in ea. Cu si mai multa grija, cand sa-mi pun eu capul pe pat(ca pe vremea aia nu dormeam pe perna) s-a dus hotarata la soba impricinata si a inchis-o. Voi astia care ati trait cu sobe stiti ca exista un sistem(mare sistem: o tabla!) de inchidere a aerului care circula prin soba asa incat caldura sa se mentina vreme mai indelungata. Asta face tot omul gospodar, numai ca omul gospodar se mai si uita in soba sa vada daca acolo mai arde ceva! Bunica s-a bazat pe intuitie de data aia! Am dormit linistita, am dormit mult si bine si as fi dormit pana in ziua de azi daca nu m-as fi trezit brusc pe la 5 dimineata simtind ca nu mai pot respira. M-am ridicat, am incercat sa deschid geamul si n-am reusit asa ca am fugit la usa. Am avut puterea sa deschid doua usi si sa ies in curte. O durere de cap cumplita  de credeam ca o sa-mi explodeze mintea si n-am punga s-o adun. Ma misc repede cand e vorba de moarte, asa ca am trecut peste spatiul cu ciment din curtea bunicii si cand am calcat pe pamant, am cazut. Nu a vazut si nu a auzit nimeni nimic. Eram singura prin zona. Nu stiu cat am stat acolo, dar m-am trezit si m-am dus de m-am aratat familiei care s-a minunat de figura mea expresiva. Partea si mai minunata este ca am pus in alerta tot neamul, in doua ore aveam si trimitere catre neurologie, toata lumea crezand ca am eu ceva la cap! M-am foit si m-am rasucit in pat si m-am intrebat ce imi veni sa lesin asa din senin, pana cand a venit bunica spasita cu misterul elucidat: „am gasit jar in soba cand am scos cenusa si soba a fost inchisa toata noaptea”. Nu, n-a batut-o nimeni! S-a speriat ea suficient. De ce n-am murit?  Cine m-a trezit?
  • Vara…musafiri…plaja…soare…mult soare…multa plaja. Toata ziua. Spre seara, cam ametita ce-i drept, am urcat in masina care ma si dusese la locul de patimire. N-am fost eu prea vorbareata in ocazia respectiva, ba parca imi era putin cald, pe urma putin frig… Uitasem si de foamea aia mare cum numai la mare intalnesti. Pusesem de-o insolatie si tot ce mai voiam era sa spal nisipul de pe picioare si sa fug in patul meu sa sufar in taina! M-am dus la robinetul din curte si am lasat apa rece sa curga pe picioarele mele. Cele doua extremitati ale corpului meu au avut un conflict scurt, capul a inceput sa doara cumplit, mintea nu mai avea loc si apoi s-a auzit o bubuitura. Eu nu mai eram! Eram, dar eram pe jos. Genunchiul stang mi-a fost zdrobit de trotuar, cotul s-a bosumflat si el iar capul nu stiu cu ce vraja a fost atras spre robinet, asa ca mi-am spart fruntea imediat deasupra ochiului. Cata aloe a vazut semnul ala in saptamanile urmatoare rugandu-l sa dispara de-acolo! M-au carat in pat si acolo am stat cuminte toata seara doar am strigat din cand in cand: Antonio, fa caldo…Antonio fa freddo, ca tot era la moda reclama, spre amuzamentul colocatarilor. Doar ca nu purtam o rochie neagra ci pansamente albe pe maini, pe picioare si pe cap! Printre musafiri erau o asistenta si un viitor preot. Mi-am permis sa gandesc cu voce tare ca ce nu reuseste asistenta, o sa rezolve preotul in trei zile! A fost o suferinta foarte amuzanta!
  • Alta vara, alti musafiri, alta zi calduroasa cu multi tantari. Am mai dormit eu cu tantari in camera, dar astia erau nesuferiti, nu stateau pe tavan dand concerte ci ma intepau pe mine. Cum casa mea nu are atatea aparate distrugatoare de tantari cate camere are, fratelui meu i-a venit minunata idee sa incalzeasca el cu o bricheta o pastila de-aia! M-am uitat eu stramb la procedeul asta dar daca reusea sa faca sa dispara zburatoarele, ce conta procedeul? De prea multa caldura, m-am culcat pe o saltea subtire direct pe jos. De data asta, m-am trezit pe la 2. Durerea de cap deja stiuta, resimtita odata la 2 ani juma’, mintea in ceata si lipsa de aer… Am deschis usi, am coborat in bucatarie(nu, n-am etaj, am doua trepte!) si acolo picioarele au intrat brusc in somaj. Pana am ajuns jos, am „sters” cu mana si cu capul aragazul cu butoanele lui cu tot, iar picioarele mi-ar fi intrat in frigider, noroc ca avea usa! De data asta zgomotul a trezit jumatate din adormitii din imprejurimi. Lovituri minore. Am revenit in pat dupa ce s-a aerisit bine camera.
  • Ultimul (sau cine a zis ca o fi ultimul?) este asa de recent ca inca il resimt! In minunata zi de luni a saptamanii asteia, proaspat intoarsa in capitala, de pe la petreceri Campinene, mi s-a facut frig si mai ales frica de raceala. Doar plecase de la mine de cateva zile. Asa ca mi-a venit o idee cum numai mie imi vin. Cada aveam, apa fiarta aveam, si timp suficient pana la pranz cand urma sa plec spre Constanta. Am lasat apa sa curga si daca vrei sa faci o baie fierbinte, e bine de stiut ca e musai sa stai  si tu acolo ca sa te obisnuiesti cu ea, altfel nu iti iese prea bine afacerea! Nu mai e nevoie sa spun ca nu prea am mutat robinetul spre apa rece decat asa sa-mi amortesc contiinta! Dupa ce a ajuns apa la un nivel considerabil, am oprit-o si cam pe-atunci a inceput nelinistea mea. Trecusera vreo 10 -15 minute poate. Inima se grabea ea undeva, nu stiu unde ca nu mi-a spus, dar nu am bagat-o in seama prea tare, dar a aparut curand senzatia binecunoscuta de „nu-i aer aici” si am vrut sa deschid geamul. Geamurile din viata mea niciodata nu s-au deschis cand am avut nevoie urgenta de ele deschise si una peste alta, cunoscuta durere cumplita de cap care m-apuca odata la 2 ani jumate si-a facut si ea simtita prezenta. Am avut sentimentul ca o sa mor. M-a cuprins o caldura ingrozitoarea, inima participa la un concurs numai de ea stiut, capul plesnea (cre’ca mi-a ramas mic!) si nu mi-ar fi ajuns tot aerul din lume sa-l respir. Am agatat un prosop si l-am pus in jurul meu sa mor decenta:D si nu stiu cum am nimerit usa. De fapt am trecut si printr-un hol mic cu debara in stanga si un calorifer mobil  in dreapta, odihnindu-se. Nu mai stiu nimic, decat ca ultimul gand mi-a fost ca sunt singura intr-un apartament din Bucuresti, apartament incuiat iar proprietarii se intorc peste doua zile. Cu gandul asta am lesinat, dar m-am trezit in alt hol, pe jos, la picioarele unei pianine, de parca trebuia inchinat inaintea ei, cu gandul ca eram pregatita sa mor, eram proaspat spalata si fara haine, numai buna de gatit! Vorbesc prostii, normal. Era asa racoare acolo jos, era aer mult si am intins o mana dupa prosop si l-am tras mai spre umeri si am stat! N-aveam nici o treaba doar! Incercam sa-mi imaginez cum am ajuns acolo in singurul spatiu care m-ar fi putut gazdui intinsa, cum de nu simt nici o durere nicaieri si nu curge sange deci numai colturi erau pe directia capului meu. Mintea revenise la locul ei, asa ca mi-am zis ca e cazul sa incerc sa ma ridic daca nu vreau o raceala adevarata, asa ca am incercat. Am ajuns in pat si am stat acolo cuminte, ametita si batuta-n cap pana seara. Era 9, 30 dimineata, 1 Noiembrie 2010, ziua in care s-a nascut mama mea si eu era sa plec! Nemancata din dupa amiaza precedenta, m-am tarat pe la pranz in bucatarie sa mananc ceva sa mai prind puteri! Abia azi, acasa, dupa doua nopti de somn bun pot sa spun ca sunt normala. Ma doare in cot inca. Probabil am cazut in el. Asta e ultima  amintire pe care o mai am cu care sa ma mandresc ca am lesinat facand baie. Vaisiamar!
  • PS. Sa spuna cineva mintii mele ca a trecut epoca lesinaturilor, ca in epoca moderna sunt pretuite fetele care stau pe picioarele lor la propriu si mai ales la figurat!

 

manifest.

Am stat cu mine in acelasi pat si mi-am plimbat gandurile prin coltul acela de cap, pe unde le duc mai rar, pentru ca nu-mi place sa m-asez pe directia constiintei mele! Ea mereu are ceva de spus si niciodata nu spune lucruri frumoase! Dar bine ca le spune!

Am constatat ca am luat alura de nesuferita, am crezut ca am primit gura doar sa-mi exprim dezamagirile si sa critic intru indreptare pe toti cei care calca stramb in fata mea. Blogul a capatat nuante de gri sobolan, verde mucegai si alte culori plangacioase.

M-am uitat inapoi intepenita fiind in toamna asta si mi-am dat seama ca scormoneam prin gunoaie incercand sa gasesc perle. Aripile zaceau frante pe spate, ochii priveau doar in jos, inima voia sa doarma vreo 3 ani crezand ca printr-o minune, se va trezi intr-o lume minunata.

Ei bine, m-am trezit. Dar cand mi-am propus si eu sa schimb culorile blogului, sa revin la texte vesele, poze frumoase si ganduri bune, computerul meu isi ia ‘la revedere” de la mine si de la viata. Nu mai vrea sa-mi inapoieze ce i-am incredintat, bloboroseste si se enerveaza cand ii cer sa faca lucruri normale pentru pretentiile lui si cand se plictiseste, sta. Sta bosumflat si tacut refuzand orice indemn. Eu sunt din categoria: „pana cand moartea ne va desparti” asa ca o sa-l conectez la aparate numai de mine stiute, si cand n-o sa mai mearga nici asa, o sa-l ingrop! Si o sa „facem altul pe rau in jos, altul mai trainic si mai frumos”. Sa-l cheme laptop ca nume de familie. Prenumele poate sa fie si Dell! O sa ma obisnuiesc cu el, e scurt, usor de pronuntat si e dragut, asa de dragut incat pastreaza toate amprentele utilizatorilor.

Daca o sa lipsesc de-aici, inseamna ca n-am avut bani :)) si ca m-am intors la  caiet si pix, asa ca va fi nevoie sa ma vizitati acasa daca vreti sa mai cititi ceva. Sau sa va rugati sa cresc intr-atat incat sa ajung la rafturile librariilor sa pun acolo o carte frumoasa!

Banii sunt facuti sa circule, stelele sunt acolo sa fie privite iar norii pot fi atinsi si depasititi. Aripile  mai cresc uneori si dupa ce au fost frante, inima e facuta sa iubeasca si orice altceva ai incerca sa faci cu ea, e in zadar, iar visurile trebuie mai putin strigate in auzul tuturor si mai mult implinite!

Am de recuperat o voce pierduta printre betoanele reci ale ultimelor doua locuri de munca, am de recuperat niste ani de scoala pierduti printre treburile de zi cu zi si am de recuperat niste incredere in mine si in altii, spulberata de valuri si vanturi potrivnice! Nu voi vrea sa recuperez niciodata sentimentele si dragostea risipite. Nu voi regreta  niciodata ca am apreciat si am iubit oamenii. Daca au reactionat intr-un fel sau altul, este pentru ca atat au stiut sa faca. Treaba lor.

Vreau sa cresc. Vreau sa cresc atat de mare incat toate ideile mele sa-mi ramana mici, dar vreau sa raman atat de mica incat umbra mea sa nu opreasca soarele cuiva. Vreau intelepciunea. O sa o caut, o sa o cer si o sa o am!

Vreau sa traiesc.