Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2010

Din zbor…

Am pasiunea colindatului dintr-un loc in altul! Ai crede ca m-am nascut in ambulanta, in timp ce gonea spre spital. Daca imi amintesc bine, parca mama mi-a povestit odata ca a parcurs cu un tractor cei 3 km. dintre casa noastra si dispensarul din localitate.  Asa se explica cum de-am iesit eu asa zdruncinata! Cu 30 de ani in urma, dispensarul era cel care cerea ambulanta pentru nevoi stringente. Eu am fost implinirea unei nevoi stringente a omenirii asa ca meritam o ambulanta. Omenirea nu putea fara mine!

Asa se face ca periodic imi pun straiele in geanta si plec. Unde vad cu ochii, unde simt cu inima si vreau sa vad cu ochii. Asa ca am maritat-o pe prietena mea pe la Oradea, m-am intors acasa pentru vizita lunara la Agentia de ocupare(asa raspundea doamna la telefon!) a fortei de munca. Apoi am plecat la Bucuresti. Am bantuit noaptea prin depozitele de flori de-acolo, am incarcat masina si am plecat la Buzau sa-l insor pe frate-miu. L-am „terminat” si pe el. M-am copt prin Bucuresti apoi cateva zile si mi s-a facut dor de briza mea de-acasa. M-am bucurat de ea o zi ca un telefon m-a teleportat de urgenta in Insula Mare a Brailei. Acolo aproape ca am incheiat socotelile cu luna iunie. Am o zi vechime acasa si cam asta e.

Viata e minunata cand calatoresti. Nu dormi bine, nu prea mananci si  dai peste tot felul de specimene umanoide.  Drumul spre Oradea cu trenul a fost minunat pentru moralul meu! Abia m-am aasezat pe locul meu, am apucat sa zambesc colegei de compartiment cand am auzit pe culoar: „ma scuzati, asa sunt eu mai nebunatic”,  iar in secundele urmatoare nebunaticul se instala deja  pe locul din fata mea. Nebunatic a fost pana la Bucuresti cand a coborat din greseala din tren.  Minunata greseala! Omul asta m-a scaldat in complimente timp de  4 ore si ceva. Am ras, am dat in lacrimi din cauza rasului la un moment dat, si pentru ca stateam in compartimentele deschise, cand i-a sunat telefonul, a distrat intreg vagonul. Calatorii se ridicau ca ciupercile sa vada vocea! Avea intre 35 si 40 de ani, purta un maiou de camuflaj, decoltat peste masura bunului simt, arata a proaspat eliberat de la Poarta Alba si avea si  bagaj: o revista de culturism si doua sticle de bere la 2 l. Din sticle a baut pana le-a terminat, iar revista l-a tinut ocupat intre episoadele de cantat dragostea pentru mine, calatoarea necunoscuta. Se uita la fotografiile revistei si ii imita de pe scaunul propriu,  pe domnii incordati la maximum din ele. Nu-i reuseau decat niste strambaturi. Am trecut prin toate starile de agregare posibile, de la zambit intelegator si amuzat pana la nervi in toata regula. Am devenit fara voia mea tinta privirilor si a amuzamentului general. Dupa ce m-am plictisit de „o sa te iubesc toata viata, esti cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o(de cand iesise din inchisoare probabil!) mi-am scos o carte si am incercat sa imi vad de treaba,sperand ca va face si el la fel. Vorbea tot timpul si cand a vazut ca nu ne mai trezeste interesul cu limba romana, mai ales dupa golirea primei sticle de bere, a inceput sa vorbeasca in engleza. Pentru ca nu-l baga nimeni in seama, avea un dialog cu el insusi, cu voce tare: Why I Love you? I want you. Why I want you? Cand nu ma mai puteam abtine, puneam cartea in dreptul fetei si radeam ca altceva nu aveam ce sa fac. De la un moment incolo insa, a intrecut masura: bere, caldura, prostie cu carul… Am dat cartea la o parte m-am uitat serios la el si am zis: daca nu taci si daca mai desfaci dopul ala o singura data, cobori din tren la statia urmatoare”. S-a uitat la mine cu o fata de copil nevinovat si-a pus in privire toata dragostea pe care mi-o purta (de curand) pe langa zambetul ala nesuferit nesters de pe chip si a zis dupa ce m-a privit o vreme: „esti mai rea ca mama”! A dat bunul Dumnezeu si la un moment dat, rapus de munca depusa, a adormit. Asa cum se doarme in tren: cu gura deschisa! L-am respectat si am pastrat linistea sperand sa prelungim momentele asa de rare si de placute cand el tacea. Cand s-a trezit, aproape de Bucuresti, si-a reluat discursul in engleza sub privirile nedumerite ale unui nou calator venit intre timp. L-am ingnorat o vreme pana s-a enervat si a zis:  „uita-te la mine, nu fi curva”. Mi-am adunat toata abtinerea(!) de care puteam sa dau dovada si m-am agatat de scaun ca sa nu fiu ispitita sa-l imping din tren:))

Cu greu am suportat prezenta lui pana la Bucuresti si dupa  ce si-a cautat biletul prin toate zonele posibile, am aflat si noi ca n-am avut noroc pe lume, ca omul mergea la Copsa Mica si asta insemna ca il avem coleg vreo 12 ore. Dar am avut un noroc chior! La Bucuresti, inainte sa apuc sa vorbesc cu seful de tren, probabil pentru a-si reface stocul de bere, a coborat din tren si n-a mai ajuns inapoi in timp util. Nu, n-am avut inima aia sa ma duc sa-l caut si sa-l urc in tren! Am mai avut putina inima sa strang punga lui de sticksuri imprastiate pe jos si sa-i arunc sticlele goale  ramase,  pentru ca imi era rusine sa stau in mediul ala.

Viata e minunata. Oamenii sunt educati si plini de bun simt. Unii. Altii vorbesc la telefon ca la radio cand e linistea mai profunda. Intr-un microbuz, o doamna in toata firea si-a scos pantofii, s-a intins pe cele doua scaune si si-a pus talpile de urmatoarele doua, peste culoar, spre consternarea altei doamne care „locuia” acolo. Cum sa faci asa ceva intr-un mijloc de transport?

In concluzie, am ras si a fost fericita luna asta. De mentionat ca la plecarea din Bucuresti a venit in autogara minunatul Catalin. Norocoasa cum sunt, l-am prins exact in ziua in care nu si-a luat aparatul foto la el, crezand ca nu o sa aiba ce face cu el, asa ca nu am fost „zugravita” pe peretii blogului lui!  El aduce apa celor insetati, asa ca daca treceti prin Bucuresti, sunati-l!

Stagiul din insula a trecut si el cu bucuriile lui. Am cumparat niste oua cu 1,33 ron/ron bucata dar deja intram in alt set de povesti! Intr-o curte in care se tot darama si se construieste, era normal sa reusesc sa calc si eu intr-un cui. Am facut-o si pe asta, am mers pe varfuri vreo doua zile, dar intr-un final am scos rugina de-acolo si e totul bine. Am facut pelerinaje zilnice la Dunarea din apropiere sa vad cu cat a crescut! O sa merg inapoi acolo, ea nu va putea sa se reverse fara prezenta mea. Daca va fi sa fie inundata insula trebuie sa particip la acest eveniment major.

Geanta mea neagra asteapta cuminte sa asez in ea alte haine, pentru ca maine ma cheama datoria si prietenia pe la Fagaras. Alta nunta, alti oameni…

Sunt un om viu. Ma bucur de viata si incerc sa bucur si pe altii. Sunt sanatoasa si fericita si recunoascatoare pentru asta.  Boc sta cu piciorul pe somajul meu, banii se termina intotdeauna primii  si  mai ramane din luna:). Am in minte o multime de locuri in care as vrea sa ajung…dar mai e din viata. Sper. Ne citim. Curand!

Anunțuri

Read Full Post »

Plictiseala…

Aparatul foto este o inventie potrivita pentru omul care merge la nunta neinsotit.  Mai ales cand este foarte obosit  si considera ca a socializat suficient.

Read Full Post »