Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2009

Oda messengerului.

Când am descoperit messengerul, un val de fericire m-a  lovit, mai să mă dărâme. Aş fi mulţumit cuiva şi nu  ştiam cui.

Cei mai dragi dintre prietenii mei erau acolo, şi uneori când în colţul din dreapta ecranului clipea un nume, la mine se lumina brusc de ziuă, chiar dacă era noapte.
Minunea secolului. Aduni în lista ta oameni din toate colţurile pământului. Se  numesc prieteni.
Statusul este locul unde te afirmi. Ai ceva de spus, fa-o public. Dacă ai o stare mai proastă ai posibilitatea să anunţi pe toată lumea. In status poti spune orice, de la nevoi stringente (sunt singur/ă, mi-e foame, a murit bunica…), până la citate din carţi, poeme lacrimogene si crâmpeie de înţelepciune patristică.

Cânta-ti dragostea pentru iubit/ă, sau mustra-i pe cei care te calcă pe nervi. Unii te enervează că vorbesc prea mult, altii te enervează că vorbesc prea putin. Dă-te „balenă-n lighean” cu: „nu vorbesc cu proştii” sau pur şi simplu scrie acolo o urare străbunicii care habar nu are ca există pe lume o cutie pătrată care îţi aduce lumea la picioare şi se hrăneşte cu timp.
Statusul este locul în care refulezi şi el trebuie să exprime tot ce n-a reuşit fotografia.
Fotografie care nu este obligatoriu să fie a ta. Ai la dispoziţie actori de o frumuseţe rară. Dacă vrei totuşi să te arăţi, îi musai să o faci pe bucăţi. Un ochi înlăcrimat, niste buze ţuguiate…picioare interminabile(silite de pixeli să se termine), priviri năucitoare, decolteuri „ucigătoare de chef de munca” şi câte alte componente ale corpului omenesc pot ocupa onorabilul loc din avatar.

Îţi populezi lista, neaparat cu câteva sute de necunoscuţi cu care n-o să schimbi în veci vreun cuvânt. Apoi te apuci de treabă. Adică te aşezi confortabil, îţi aduni cateva pungi cu dulciuri pe lângă tine şi îţi spui ca speli mai târziu vasele, sau termini mâine proiectul pe care-l vrea şeful diseară.  Asigură-te că eşti „vizibil/ă” şi… aşteaptă. În caz că nu sesizează nimeni că ai intrat şi tu, poţi începe să-i stresezi ca să îşi dea seama. Ai la dispoziţie o mulţime de texte gata fabricate cu care să te bagi în seamă, în caz că nu te duce capul. Învaţă de la maimuţe: fă ce fac alţii. Ce daca e 30 iunie, tu trimite anunţul important ca yahoo se va inchide in 14 aprilie. Nu gandi, îţi toceşti neuronul. Dă sfoară-n ţară că există ghetuţe ortopedice şi medicamente pentru cancer. Oferă informaţii care nu interesează pe nimeni şi dezvoltă-ţi  împreuna simţire cu toţi Rareşii şi Ionuţii care s-au născut malformaţi pentru că mama lor s-a tot lovit în burtă cu partea aceea a biroului pe care stă tastatura.

Ca să laşi o impresie bună despre tine, uneori să te ascunzi un pic de privirile celorlalţi utilizatori, nu contează că tu stai tot acolo. Face bine la imagine, dă impresia că eşti un om ocupat.
Mai ai de făcut ceva foarte important: răsfoieşte internetul,  caută persoane drăgute şi agaţă-te de ele. Fă cumva şi descurcă-te să le atragi atenţia asupra ta şi apoi fă un efort îndoit să le şi păstrezi. Admiră, apreciază, mângâie orgoliul…orice e binevenit atâta vreme cât tu primeşti, drept răsplată, mare parte din timpul lor. Vorbeşte fară reţineri, despre orice. Lasă ruşinea în camera alăturată, n-ai nevoie de ea.
Mai ales dacă eşti fată, fii tot timpul online, să te găsească prinţul fără să te caute prea mult. Şi ai grijă să nu treacă foarte multe zile până când decizi: e tot ce mi-am dorit, e frumos, scrie ca nimeni altul, mă face să râd, e deştept şi e tandru, şi (cireaşa de pe colivă!) mă „îngălbeneşte” de pupici şi îmbrăţisări!
Eh? Parcă te-ai îndrăgosti un pic?! Ce te împiedică? Este doar un amănunt minor faptul ca trebuie să renunţi la viaţa personală şi să te muţi cu totul pe scaunul de la biroul computerului. Acolo e tot ce îţi doreşti.
Viaţa ta de-aici înainte se derulează cam aşa:

  • preocuparea pentru modemul de internet este mai mare decât cea pentru copilul propriu care mai poate să stea neschimbat în pat cât îl pipăi tu(pe modem) să te „luminezi” de ce în loc de 4 leduri are doar două aprinse.
  • computerul va sta deschis cam în tot timpul cât tu eşti viu. În medie, vreo 70 de ani!
  • dacă eşti nevoit să te indepărtezi de el, la fiecare 30 de secunde întorci capul, nu cumva să-ţi fi scris cineva ceva şi să nu vezi.
  • dacă ai plecat să faci mâncare(masa o iei oricum lângă el), periodic te intorci şi verifici, nu cumva să nu răspunzi la vreun mesaj.
  • te-ai duce la baie, dar lasă, mai stai un pic, merită chiar să faci pe tine, de fericire că tocmai îţi spune cât eşti de frumoasă în noua ta fotografie. Cum să pierzi momentul ăsta atât de aşteptat?!

Şi lasa-i pe cei din jur să se descurce singuri. Tu stai acolo lipit de scaun. N-ai nevoie de miscare. Dacă găseşti persoana potrivită care ştie cum să te pună pe jar, ai suportul necesar pentru arderea a douăzeci de calorii din miile consumate din pungă. E suficient.

Yahoo s-a gandit la toate pentru tine. Dacă vrei să faci pe cineva să moară de dorul tău, poţi să-ţi ascunzi frumuseţile din calea lui, şi să-i dai cu porţia, când şi cât vrei. Pe cel care nu-ţi spune ce vrei să auzi,  poţi să-l pui sub cenzură în oala cu „permanently offline” şi să-l laşi acolo să fiarbă câteva luni. Dacă vrei sa nu-l mai vezi deloc, „delete”-ul ţi-l ia dinaintea ochilor. Iar dacă a comis păcatul de neiertat, „ignore”-ul te scapă pe veci de „ciudată” sau „nesimţit”!
Trebuie sa-ţi mai spun ca cele două cuvinte pe care le vei mai folosi în afara spaţiului virtual, vor fi: „n-am timp”. Asta în condiţiile în care, la sfârşitul zilei tu nu poţi spune exact ce ai realizat în ziua respectivă. „Sfârşitul zilei” este  pentru tine o unitate sintactică de cuvinte, care  nu mai are sens pentru ca sfârşitul zilei tale coincide cu începutul zilei celorlalţi oameni. Diferenţa dintre voi este că tu mergi la muncă încercănat şi adormit, iar bunica ta ar putea să danseze tango plină de viaţă şi odihnită.

Dacă nu ai minunea asta şi la serviciu, orele petrecute acolo vor fi cele mai chinuitoare. Când vei ajunge acasă, înainte să vezi dacă restul familiei mai locuieşte acolo, te duci vrajit spre  butonul rotund şi mare care te cheamă să apeşi pe el neîntârziat. Oh şi cât de mângâietoare sunt offline-rile. Dacă dintr-o întâmplare nefericită, computerul se blochează şi le pierzi, o sa ai o indispoziţie toată ziua.
Şi uite aşa scapi de prietenii care vor sa te scoată din casă. Să-ţi rupi tu frumuseţe de picioare pe străzi şi prin parcuri?
Aşa afli curând că cel mai utilizat număr din agenda ta telefonică este cel al tipului care livrează pizza. Şi aşa o să te trezeşti într-o dimineaţă că hainele tale sunt cu două măsuri mai mici şi n-ai bani de altele. Telefonul nu mai sună, iubita ţi-e în capătul celălalt al lumii şi vă iubiţi virtual. Eşti veşnic obosit, ai cearcăne, fundul a luat forma scaunului şi creşte burta. Toate acestea pentru doar 25- 30 ron/ luna.
Eşti irascibil şi nervos când reţeaua refuză să te mai slujească. Faci criză de nervi când se opreşte curentul şi când computerul îşi va da obştescul sfârşit, vei mai avea „un singur dor in linistea serii”. Să fii lasat sa mori… Atat. Nu, nu  la marginea mării pentru că nici nu mai idee dacă marea mai e în ţara ta sau s-a mutat şi ea între timp.
Dacă te-ai regăsit în rândurile de mai sus, îţi recomand o luna de zile de somn între orele 21,00 – 06,00 cu fereastra deschisa, mâncare luată de pe aragazul tău, preferabil din legume, 10-15 km de mers pe jos zilnic si multă apa. Şi o carte pe zi în mâna ta pentru cel puţin o ora. Şi după ce te faci „om” dă  un Buzz! Să afli ce faci mai departe.

P.S. Mi-ar plăcea să spun că tot ce am scris aici sunt pure observaţii. Dar trebuie să spun că unele sunt testate personal. Fie din deliciul de a aşterene aici concluziile, fie din devotamentul cu care-l  „slujesc” pe Yahoo de vreo câţiva ani.

P.S1 Nu, copii nu poţi face pe messenger. Eventual poţi doar să-i distrugi pe cei pe care ai apucat să-i faci.

Anunțuri

Read Full Post »

November

Toamna la Constanta.

Artistul  nu are aparat de fotografiat si s-ar bucura de  un cadou pe care sa scrie Nikon D60!

Read Full Post »

DSC08877Adica un pic de haz de(pe langa) necaz.

S-a terminat concediul. As mai fi vrut. Dar pentru prima data in viata mi se facuse dor sa muncesc ceva. Asa ca m-am dus acasa si am uimit-o pe mama cu: „mama, buruienile alea din gradina nu trebuie smulse?” Ea a spus ceva legat de chef, iar eu i-am dovedit ca nu trebuie asteptat cheful. Asa ca pentru alta prima oara in viata am luat in considerare zicala aia nebuna care crede ca pofta vine mancand si am facut sa straluceasca jumatate de gradina.  Inca nu mi-a trecut febra de la picioare cauzata de pozitie.

Da, trebuie specificat ca am grija intotdeauna la tinuta si restul, in caz ca cineva n-are ce face si indreapta un satelit spre mine, taman cand sap eu:))

Serile  trecute m-a durut profund un san. (Sanii sunt „obiectele” acela de decor de pe pieptul femeii, care au diferite intrebuintari de-a lungul vietii: pot fi simpla opera de arta care necesita studiu aprofundat, pot fi momeala cu care santajezi sexul opus pentru a obtine diferite beneficii, pot face o rochie sa „cada” bine si pot fi  izvor de viata pentru fiinte neajutorate care apar tocmai din cauza  studiului aprofundat amintit anterior.) Ei bine, mi-am trimis mana in zona respectiva sa cerceteze cauza si a sarit ca arsa, mai sa iasa din umar. Chestia aia de care se tem femeile ca de moarte numita nodul, si-a permis sa-si mute locuinta la mine-n san. (n-am priceput niciodata ce  fond au vorbele :stai cu mainile in san, a furat mere si le-a bagat in san, si ma deruteaza la maxim fraza asta pe care o folosesc preotii: „s-a dus in sanul lui Avraam”. Avea Avraam san si daca avea cat de mare e sa incapa toti cei care mor?).

Ei bine, m-am perpelit vreo cinci minute inainte sa adorm, gandindu-ma ca n-am trecut pragul vreunui cabinet  ginecologic niciodata si ca va trebui s-o fac. M-am incurajat cu gandul ca voi fi pipaita de un profesionist. Sa vi se topeasca dojana, cum ca odata pe an macar trebuie sa…ca nu am avut nevoie niciodata, daca sunt sanatoasa ce vreti?  Dar ca sa fie toata lumea linistita, pana dimineata mi-am amintit ca de fapt un televizor buclucas, pe care l-am ajutat sa nu se faca tandari(nici nu stiu de ce, ca nu le iubesc deloc) imi administrase o lovitura zdravana cu coltul lui superior, asa incat am vazut stele verzi pe moment. Apoi am uitat cu desavarsire. Nodului ala era rezultatul coliziunii. L-am tratat cu mai multa indiferenta decat masaj, si azi sunt ca noua!

Fara nici o legatura cu paragraful anterior, tot zilele acestea constat ca probabil am intrat in menopauza.  Ar mai fi si o alta varianta, dar… minunea aia s-a intamplat o singura data in istorie si nu mai e nici o sansa pentru ceva asemanator.

Ginecologul nu stie sa prescrie decat tratamentul asta: „marita-te”. De-aia nu ma duc la dansul.

Si tot de ceva vreme sunt nervoasa.  Dar asa de nesuferita incat as fi in stare sa gasesc vina si presedintelui tarii. Si as gasi si putere sa il sun sa-i spun. Si cand ajung seara pe gramada de cenusa unde imi plang de mila(!) ma uit uimita la mine si ma gandesc cu nostalgie la  cea de altadata.

Ce fac?

Pai sunt serioso-morocanoasa si tind spre acra, asa incat si scaunul de langa mine din autobuz ramane mai mereu gol. Azi m-am intrebat serios care o fi motivul. Nu miros urat, nu-s imbracata rau, ma spal pe dinti si ii am pe toti inca, azi eram chiar draguta dupa modesta mea parere si totusi singura eleva care a indraznit sa stea pe scaunul de langa mine, a plecat imediat ce s-a eliberat un alt loc.  Eh, treaba asta nu are legatura cu mine in mod sigur, doar m-am amuzat pe seama faptului acestuia si atat.

Am devenit scortoasa si le e teama celor din jur sa nu cumva sa ma sifoneze?

Sa mergem mai departe cu simptomele: raspund cu un ton mai ridicat oricui ma intreaba ceva ce mie mi se pare clar. Daca imi suna a „intreb si eu sa ma aflu-n treaba” imi permit luxul sa nu mai raspund deloc.  N-am chef sa vorbesc si cand nu am tac.  Urechile mele o sa auda curand o singura propozitie politicoasa: „mi-a facut deosebita placere sa tac langa tine”!

Fara absolut nici o legatura cu paragraful anterior, mi se recomanda insistent: „pune mana si marita-te fata”, si am gasit o alta modalitate de a raspunde la asta fara sa ma mai ingretoseze grija altora fata de mine, asa ca raspund senina: „nu stiu exact unde trebuie pusa mana cand vrei sa te mariti”.

Tot fara legatura cu anteriorul paragraf, tin sa precizez ca ma scot din sarite barbatii care se aseaza jos sa trec eu peste ei ca pe covorul rosu. Unde va e coloana vertebrala oameni buni? Ultimul domn care si-a propus sa faca din mine om(femeie!),  e gretos de dulce si bunatatea lui pe care nu o pot curma cu nimic ma scoate din cizme. Brusc.

Cele  spuse mai sus, in nici un caz nu ar putea avea vreo legatura cu ce voi spune acum. Peste 25 de zile voi incuia usa acestui birou pentru ultima data. Ziua nationala o voi sarbatori ca o SOMERA veritabila.

Mintea mea crede ca treaba asta nu ma afecteaza in nici un fel, inima insa se zvarcoleste intr-o balta de sentimente necunoscute. Am decis singura plecarea si cred ca fac bine ce fac. Insa o parte din mine ramane aici impreuna cu cei 5 ani pe care i-am daruit activitatii acesteia. Imi permit o doza de melancol(on)ie si imi imaginez tristetea de a nu mai fi parte din grup, de a nu mai avea o cheie in buzunar de la usa care mi-a facut o mie de fitze si  pe care am pazit-o cu pretul vietii cand refuza sa se inchida.  In acelasi timp, in spatele usii asteia, de-o vreme, sunt neproductiva, mi-am pierdut simtul creativitatii si imi exprim sentimentele pe blog:D

Nu stiu ce vreau sa fac mai departe. Nu mai stiu ce urmaresc asa ca din 20 de drumuri as putea sa o iau pe oricare. Visul meu din copilarie era sa ma fac pensionar. Stai acasa si primesti bani. Asta vine odata cu varsta dar ce fac pana atunci?  Singurul lucru la care se pare ca ma mai pricep cu adevarat e sa alung toti barbatii care se incumeta sa se apropie:)) Fac ce fac si reusesc. Partea buna  e ca ei nu se lasa. Adica am de lucru. Adica mai sunt viteji care nu au incercat inca.  Ultima doza de dragutenie pe care o mai am, o folosesc ca sa  spun: „stii ce, stai linistit o vreme ca daca ma cunosti acum fugi mancand pamantul”.

Tot ce vreau sa stiti  este ca nu fac nimic intentionat. Pur si simplu in apele astea ma scald acum si pana una alta nu prea dau din maini sa ies. Sa neg nu pot, sa schimb nu stiu cu ce. Dar aflu eu curand.

Bucuria mea consta in faptul ca alte 5 miliarde de oameni traiesc acelasi sentiment ca si mine dar ei nici nu-si dau seama macar. Eu am constatat, si am facut un pas. Urmeaza inca multi altii.  Poeta din mine zice cam asa: „frunza verde de malin, nici nu plang, nici nu suspin, doar ma uit in buletin”.  Si vad ca sunt tanara. Ma uit in oglinda si vad, oho cate vad:)) incluziv ca sunt sanatoasa tun. Ma uit in cap si acolo undeva o  parte din creier abia asteapta sa fie pusa la lucru.

O sa ma intreb ce vreau pana o sa aflu. O sa va intreb si pe voi cand nu o sa mai gasesc nimic in mine. Pana una alta, sa mananc ceva sa aiba corpul putere sa poarte povara de idei ce s-or naste.

Precizez ca ma tratez. Cu umor, cu somn si cartofi copti. Cu parc, cu mers pe jos, cu frunze colorate. Si cu cativa prieteni care au curaj sa zica” hello, esti pe aratura si nu arati a tractor”.

Am fost scurta, da?

Read Full Post »