Sunt o comoara. Ingroapa-ma!

– basm –

Partea I.

M-am nascut vie! Nu-mi amintesc mare lucru din viata mea din burta mamei. Stiu cu certitudine insa, ca moasa, cand m-a tinut prima data in brate, s-a uitat intr-un anume loc de pe corpul meu si a decretat: “fata”! Si tot spitalul a sarit in sus. De bucurie!

Sunt copilul cu numarul trei dintr-o familie cu sapte. “Sase baiatul?” s-a mirat prelung o unguroaica! Sase baiatul! Si un fata!

Am scos capul in lume, intr-o zi plina de iubire,  roz,  rosu si  prostie! 14 februarie. Nu mi-a folosit la nimic nascutul in ziua aceasta! Port un nume grecesc,  semnificativ  - “Monica” (monos)- , inseamnand: sihastra,  insingurata. Pana la momentul prezent, numele a tinut cu dintii de semnificatia lui! De cand sunt persoana publica pe net, ma cheama Malina. Numele acesta mi-a adus multi admiratori, dar niciunul n-a avansat la stadiul urmator! Acela care l-ar transforma din admirator in admirat.

Am luat viata de guler destul de devreme. Pe la doisprezece ani, durerea mea era ca nu-mi iesea ciorba ca a mamei, desi puneam aceleasi ingrediente in ea. Am reusit minunea  abia pe la 15 ani, cand s-au anuntat la masa noastra trei baieti, dintre care unu imi placea. Mama a prins ocazia si a plecat la treburile ei lasandu-ma cu gura cascata, la propriu. Cum n-am putut sa ma fac de rusine in fata tanarului de 20-21 de ani, mi-am dat silinta si am intrat in istorie si in inima lui cu o ciorba! Nu acelasi lucru s-a intamplat si cu placinta cu branza probabil, pentru ca acelasi tanar, speriat de un caine,  a preferat sa-i dea lui bucata de placinta ca sa scape!

Am fost un soi de a doua mama pentru cei mai mici dintre noi. As putea sa concurez cu una adevarata, cu succes. I-am ingrijit pe fratii mai mici, le-am dat mancare, i-am plimbat, am fost cu ei la evenimentele importante, am ras cu ei, le-am raspuns la intrebari, am plans pentru ei cand a trebuit si am reusit. Aproape am reusit si sa-i insor! Am dormit cu toate prietenele lor, inainte sa o faca ei:D Le-am suportat peregrinarile pe langa pat, si toate “noapte buna” si “buna dimineata” care deveneau enervant de prelungi si de tandre, iar eu trebuia sa ma prefac ca dorm!

Cum e viata intre baieti? Minunata! Cand m-am specializat in calcat camasi si pantaloni, mi-am zis ca nu vreau sa fac asta toata viata, asa ca atunci cand s-au facut mai mari,  am inceput sa fiu ocupata si a trebuit sa-si foloseasca fiecare cele doua maini din dotare. Hainele de calcat, la noi acasa, nu s-au terminat niciodata. Pana in ziua de azi, exista o cutie cu haine care asteapta sa fie puse la loc. Unele au vechime considerabila, in asteptarea lor. Ei na, parca eu nu astept! O alta regula stabilita cu brio a fost ca nimeni sa nu astepte servicii de hotel de 5 stele in bucatarie. Mancarea are locul ei precis, pe aragaz sau in frigider, la fel si farfuriile si tacamurile(nu, nu tin furculite in frigider) asa ca fiecare se serveste daca n-a facut bine sa fie prezent la masa. Si nici nu se putea asa ceva, 9 persoane intr-o casa, vin si pleaca fiecare la timpul lui si la treaba lui. Cele mai minunate mese erau cele de weekend cand eram toti si nu mai mult radeam decat mancam. In clanul nostru, nimeni nu este lipsit de umor, dar la fiecare exista un alt soi, de culoare diferita! M-a uimit mereu treaba asta. Al meu, bate spre negru cand si cand:))

Partea a- II-a(de citit maine!)

Baietii parintilor mei sunt inalti, frumosi si destepti. O pleiada de fete au dorit strasnic sa puna mana pe ei si brusc se trezeau napadite de un mare sentiment de prietenie sau dragoste pentru mine. Nu stiu daca ele n-au reusit sa se prefaca suficient sau eu am un al treilea ochi care nu poate fi pacalit usor, asa ca n-a mers. Am crescut intre ei cu povestile lor despre fete in urechi. M-au luat cu ei in plimbarile lor si am invatat de timpuriu cate ceva despre modul in care gandesc si se poarta barbatii. Eh, in nici un caz asta nu m-a ferit de greseli. Nu, unele trebuie incercate personal.  Prietenii lor erau deseori la noi acasa. Unii frumosi foc! Am fost de neatins, pentru majoritatea. Era si de asteptat, nici nu mai indrazneau sa se apropie cand eu stiam totul despre ei. Unul dintre ei, L. un tip dupa care fetele aveau nevoie de masaj la gat de-atata utilizare intr-o singura directie,  statea odata langa mine, in masina si imi mangaia haina. Haina nu era pe mine, sa fie clar! “Si tu esti tot atat de fina si moale ca haina asta”? ma intreaba la un moment dat. “Uite, asta este o intrebare magulitoare pentru mine, dar mie nu mi-e permis sa raspund la ea iar tie nu ti-e permis sa verifici singur!” i-am spus zambind. Am petrecut cateva ore cu el pe malul marii si am povestit. Ne-am simtit bine, am ras, am facut 3 fotografii si la final am stiut, nerostit, ca nu va fi nimic mai mult intre noi. El si altii, sunt oamenii pe care mi-e drag sa-i revad, peste ani.

Nu mi-a mers smecheria aplicata mai sus, si  in ce priveste gatitul mancarii si spalatul vaselor. Aici, am concurat cu mine insami. N-am gasit printre ei nici unul cu vocatie de martir!  Mancarea se facea in oale mari,vasele nespalate, formau podisul Dobrogei in miniatura aromata,  in bucatarie noastra,  daca eu sau mama, nu ne faceam mila de ele.  Nu ma sperie niciodata un numar considerabil de persoane, la masa. De cand sunt eu constienta, eram sase la masa si o buna perioada am fost noua.  Azi, nici nu mai indraznesc sa numar! Si suntem imprastiati in oarasele: Buzau, Braila, Bucuresti, Constanta , Brasov. Mama e constanteanca iar tata prahovean.

Mama este genul acela de om care face o multime de lucruri si majoritatea foarte bine. Personalitate puternica, desteapta(desi nu are decat 10 clase), priceputa, perfectionista. Nu stiu daca vreunul dintre noi s-a ridicat la intaltimea ei. A vrut sa fie medic. N-a fost. A vrut sa fie mama. I-a iesit perfect! Stie sa arunce cimentul pe perete la fel de bine cum stie sa brodeze. Stie sa ingrijeasca o gradina si sa scoata bani din ea la fel de bine cum stie sa gateasca si sa prescrie un tratament natural, sau sa decoreze o camera. Face o multime de lucruri si multe simultan. Tata face toate celelalte lucruri pe care nu le-a invatat mama. Asa ca noi n-am avut nici o scapare. El, de meserie electromecanic, repara orice-i pica-n mana, de la ceasuri la motoare. Motoare de mare tonaj, actualmente. A avut  serviciu, de cand il stiu, iar in copilaria noastra, locul lui de munca a fost cuprins de flacari in doua ocazii. Mainile si fata i-au fost arse de fiecare data. S-a refacut complet, ca prin minune, fara semne importante, dar acesta a fost cosmarul nostru. Tata mergea la spital pentru arsuri, mama sa nasca. Despre tata speram sa se intoarca, despre mama speram sa se intoarca cu o fetita. Doar tata nu m-a dezamagit. )Dar dupa perioada de spitalizare, venea acasa si…n-ati vrea sa stiti nimic despre cum arata si cum trebuie ingrijit un om ars. In perioadele acestea eram cei mai cuminti copii.

In mediul acesta variat, a trebuit sa ne adaptam si sa ne alegem fiecare directia. Majoritatea au reusit. Eu inca stau in intersectie. Semaforul si-a amestecat culorile! In familia noastra extinsa(adica am tot pe-atatea cumnate cati frati) se pot gasi: mecanici, psihologi, faiantari, electricieni, casieri, profesori, pianisti, maseuri, asistenti, operatori TV., jurnalisti, fotografi, zugravi, croitori, dirijori, solisti, basi, tenori, instalatori, administratori de firme, soferi, designeri si nepoti! Acestia din urma, trei la numar. Toti baieti.  Ultimul, vazand lumina zilei, sambata trecuta. 4,1kg, baiat, dupa traditie. Toata speranta de a aduce fete in familie, sta in carca mea. Iar eu n-am materie prima pentru moment!

Partea a-III-a(de citit maine seara)

Toti anii mei de tocit coatele pe bancile scolilor, insumeaza vreo opt. Da, cu unul mai mult decat sapte! Am sapte ani de-acasa si mai am opt de scoala, ce nu ajunge? Ei bine, cum aveam copii de crescut si de trimis la scoala, capitolul asta, la mine a ramas intr-un colt de minte si cu asta basta. Nu s-a gandit nimeni ca ar trebui sa fac si eu ceva, eu m-am mai gandit de cateva ori dar am considerat ca e mai nobil ce faceam deja si am impins gandul asta mai in spatele creierului sa nu ajung des la el. Mi-am amortit constiinta cu cateva cursuri, fie ele si de 3 ani, si am ajuns la concluzia ca eu voi fi cea care va infrunta viata fara scoala. Si m-am rafuit cu ea binisor.  ”Viata fara liceu” e demna de depanat intr-o carte, dar dupa parerea celor mai multi, cartea trebuie sa fie scrisa de cineva cu facultate! Pe scurt, pe cat de amuzant si simplu e sa nu ai grija scolii si sa citesti ce vrei si sa inveti ce vrei, pe atat de frustrant e totul. Societatea noastra nu stie sa se comporte cu oamenii diferiti, fie ca au un ochi lipsa, o mana, sau un liceu. Au pentru toate aceeasi reactie: respins!  N-ai drepturi egale cu restul lumii, nu te poti ridica la nivelul unora indiferent cat ai fi de destept, trebuie sa te multumesti cu ce ti se da, de obicei ti se da locul pe care nu-l vrea nimeni si daca te incapatanezi sa ramai diferit, au toti grija sa faca foarte vizibila treaba asta.

Am lucrat de toate, diferit. Am lucrat 5 ani si ceva pe un post de birou, pe care, dupa parerea legii, nu-l puteam ocupa. Un om a crezut in mine si sper ca nu l-am dezamagit niciodata. Sa port costum si camasa, si sa vorbesc cu oamenii in numele unei institutii, este, pentru mine,  la fel de simplu cu a face curatenie si a spala vase in casele celor care se ocupa cu lucruri prea marete ca sa mai aiba timp de asa ceva. Diferenta consta in felul in care esti privita de ceilalti. Am fost scoasa in fata si ridicata in slavi si apoi trantita jos, direct de-acolo, doar pentru ca nu am putut flutura o diploma. Am fost privita ca o simpla bucatareasa si mi-am vazut de munca mea umila fara sa fac prea mare caz si cand am prins ocazia, la fel de umil am luat un microfon in mana, am vorbit sau am cantat si mi-a placut sa observ mirarea celor care nu credeau ca pot face si altceva decat sa matur. Oamenii sunt cruzi. Si eu ma consider om, in general! Gandim in tipare si nu ne putem debarasa de prejudecati. Poate ca am invatat un pic mai mult decat altii sa dau voie omului sa fie om, indiferent cum ar fi el, dar ma regasesc si pe mine deseori in postura de judecator: asta merita, asta nu. Este un exercitiu de modestie, favorabil oricui, sa iasa din cand in cand din hainele impecabile si sa faca munca celui de jos, pe care il intalneste deseori pe traseul lui spre scaunul moale de director. Oamenii aceia pe care nici nu-i saluti de cele mai multe ori, au si ei povestile lor si mai ales, visurile lor. Si cei mai multi nu sunt acolo doar pentru ca “au baut cerneala”, cum ne place noua sa spunem. Unii sunt acolo dar ar putea fi in locul meu sau al tau, cu mai mult succes. MI-ar placea sa nu uit niciodata asta.

Ei bine, pe cat de usor imi e sa stabilesc relatii cu barbatii, pe atat de usor imi e sa-i alung. De cele mai multe ori pleaca singuri! Am inceput sa ma distreze chiar. Dupa ce ma raneste, ma distreaza! Am intalnit un tip cu care am ras si am vorbit  pe perioada unei tabere de 10 zile. Nu pleca de langa mine decat sa doarma, in rest, eram tot un cantec si un ras. Am discutat de toate, de la cum se planteaza varza la teologie si filozofia culorii galbene. Am colindat muntii din jur, am gandit si am pus la cale proiecte si cand totul era frumos si bine, cand el credea ca a gasit steaua de pe cer, intr-o zi, cand coboram un munte, m-am uitat la el si i-am zis: “J. tu stii ca eu n-am facut liceul”? El era anul I la o facultate in Bucuresti pe vremea aia, si cand esti anul I ti se pare ca nu mai e nimeni ca tine. Dupa aceea te mai dezumfli. S-a uitat la mine, m-a intrebat de trei ori daca glumesc si din momentul acela nu l-am mai vazut. S-a intristat, a disparut curand din jur si asta a fost. Ultimele doua zile nu am schimbat nici o vorba si ne-am despartit fara “la revedere”. De-atunci, prefer sa dau vestea asta cuiva “live”, imi place sa le urmaresc expresia fetei in timp ce se lupta cu ei insisi la auzul vestii acesteia.

Cu vreo doi ani in urma, nemaiavand de cine sa am grija, si la rugamintile unor profesori cunoscuti intre timp, am decis sa m-apuc de scoala. Am gasit un liceu in imprejurimi si m-am dus. Odata cu primul pas in el, am intrat intr-o lume corupta pana la glezne. Am auzit ca altele sunt corupte pana la genunchi si altele pan la gat! Noi, copiii, am fost crescuti intr-un spirit de corectitudine si sinceritate. Asa se face ca eu nu suport nedreptatea, bataia de joc si daruirea sau primirea de bunuri pentru a inlesni o afacere necurata. Am fost invatata sa muncesc daca vreau sa am, si atat. Acolo, fiecare lucrare scrisa trebuia inmanata cu bani in ea. Cum aveam cursuri si cu directorul liceului si cum nu fusese pe la ore deloc in trei saptamani, am asteptat cu sufletul la gura sa-i vad reactia.  A plecat din clasa cu un teanc de bani. N-a avut puterea sa-i refuze.  Aceea a fost ultima zi cand am mai dat pe la scoala. Pana la intamplarea asta,  am incercat sa fiu, ca de obicei, in lumea mea. Altfel.  Am fost trasa de maneca pe hol de catre un cadru dicactic important si mi s-a spus: “am inteles ca tu vrei sa faci opinie separata. Vreau sa te anunt ca aici, ori te incadrezi, ori pleci de la noi”. Am ales a doua varianta, dupa ce am incercat-o pe cea la care ma gandisem: invat si scriu din  memorie, nu din caiet, drept urmare nu cotizez! N-a mers, notele erau dintre cele mai proaste doar pentru ca numele meu nu se regasea pe lista cu contributia zilnica. Am plecat scarbita si pana in ziua de azi regret ca n-am avut puterea sa ma duc in fata directorului si sa-i spun ca banii de care se bucura asa de mult sunt bani strangi cu greu, in conditii nedrepte tocmai pentru ca lipseste diploma pe care ar trebui sa mi-o dea el dupa ce invat ceva, nu dupa ce ii las salariul meu acolo. Am reusit totusi sa spun doamnei care m-a acostat pe hol ca eu, daca platesc un om sa m-ajute sa fac o smecherie, nu-l mai pot respecta apoi, nici pe el si nici pe mine. Si cu omul respectiv s-ar putea sa nu ma mai intalnesc, dar pe mine ma vad de obicei, in fiecare dimineata in oglinda, asa ca aleg sa nu platesc. S-a intors si a plecat, in ora urmatoare a bolborosit niste scuze publice, din care ceilalti colegi n-au priceput nimic si nici eu si urmatoarele cateva zile cat am mai fost prezenta acolo, nu m-a mai privit niciodata in ochi.

Am mai intrebat in stanga si-n dreapta si mi s-au spus tot felul de “scoruri” cu care, fie  poti sa rezolvi un an de liceu fara prezenta prea multa, fie direct diploma. Cum nu mi-a sunat bine nici-o varianta,  am scos cu totul  ideea aceasta din mintea mea. Doi ani am refuzat sa ma mai gandesc la ea. Pana intr-o seara cand vazand cum inainteaza un soi de relatie cu un domn interesant, aparut de curand in viata mea, am decis ca e moral sa stie ca in spatele a ceea ce vede el placut si frumos, se afla totusi o lipsa acuta de diplome. M-a ascultat si mai ales, m-a intrebat, intr-un mod impresionant timp de o ora si ceva, intr-o noapte pe la 12, despre cum ma simt si toate lucrurile si a reusit dupa ceva vreme sa ma convinga ca mai presus de orice, vrea binele meu si ca ar trebui sa ma intorc din nou la scoala. N-am avut timp sa ma gandesc prea mult la idee, inscrierile erau in curs deja, luata de valul inertiei si mai ales a sentimentului caldut cum ca pentru prima data in viata, cuiva ii pasa cu adevarat de mine, m-am dus si m-am inscris. Exact in timpul cand eu faceam asta, el si-a luat talpasita! Ziua in care m-a convins ca pentru el eu insemn la fel, cu liceu sau fara,  fost ultima ocazie in care noi doi am vorbit frumos si profund ca doi oameni care gasesc unul in altul, putere sa schimbe lucrurile de neschimbat. Nimicul care a urmat dupa, nu merita atentie si loc aici.

Nu voi descrie nici un sentiment din cele care m-au incercat in perioada urmatoare. Le-am ingropat si nu mai rascolesc acolo,  cert este ca sunt acum eleva unui liceu din Bucuresti, unul cu frecventa redusa, la care nu am ajuns inca, si despre care nu am nici un chef acum, dar sper sa-mi vina. Si mai sper ca acolo lucrurile vor sta altfel, pentru ca daca sunt nevoita sa-l parasesc si pe asta, eu nu ma voi mai inscrie niciodata, nicaieri.

Partea a-IV-a (poate sa ramana necitita!)

Sunt un om normal, ar zice unii. Vorbesc, citesc, scriu, sap, cant, fac aranjamente florale, gatesc, cos, calatoresc, comunic, am blog(!), iubesc, critic, merg pe jos, scriu poezie odata la 3 ani, invat sa fac fotografii(cele mai multe proaste!), ma uit la stele, studiez oamenii pana-n maruntaiele lor, incurajez, descurajez(!), rad, plang, mi-e dor, visez la calatorii in lumea larga din care n-am vazut decat Madridul si Londra, cresc copiii altora, somez, ma bucur de viata si incerc sa ma fac utila oriunde ajung. Toate acestea le faceti si voi, cei care aveti cate 2 facultati si un master. Sau poate ca nu mai aveti timp pentru toate acestea. E asa de important sa fie toata lumea aliniata la standarde? Probabil ca da.

Trebuie sa-mi caut un serviciu. Dupa parerea celor mai multi, trebuie sa ma multumesc cu o slujba de persoana necalificata. Dupa parerea statului, la fel. Nu am voie sa detin un post, nici chiar de vanzatoare, cu studiile mele. Dupa parerea mea, pot sa fac mai mult de-atat. Habar n-am ce voi face. Dar incerc sa dorm mult si sa fac rost astfel de un vis. Daca nu e loc pentru mine in firmele existente, mai poate aparea una! Da, stiu ca nici administrator nu poti fi daca nu ai studii superioare, dar nu mi-a placut niciodata sa fiu in frunte. Se pot bucura altii de glorie, eu sunt multumita sa las ceva in urma mea. Cand nu gasesti altceva, ca de exemplu, un cuvant nou:)), spun unii ca poti lasa lumii un copil reusit. El sa faca ce n-ai facut tu! Ei bine, am constatat ca fara o diploma de liceu macar, nici nu te poti marita!

Dar nenorocita de speranta insista sa traiasca. Si de ce nu?! Undeva in stele, sau dincolo de ele, este scrisa povestea mea cu toate detaliile ei. Nu trebuie sa semene cu altele, o vreau asa cu amanuntele ei, cu circumstantele ei uneori potrivnice alteori favorabile, cu oamenii ei, care vor veni si vor pleca pana cand unul va hotari ce cel mai bun lucru pe care il poate face e sa ramana. Despre ceilalti, ma  rog pentru putere sa nu-i judec. Traim intr-o tara libera in care fiecare are dreptul sa iubeasca sau sa urasca.

Dar parca, putina iubire nu strica nimanui! Nu sunt sigura ca maine mai am curaj sa scriu ceva pe blogul asta, dar pentru azi sunt mandra ca am putut sa vorbesc despre lucruri ascunse ale sufletului meu.

Daca ai ajuns pana la final, meriti un premiu pentru rabdarea de a fi trecut,  intr-un fel, prin viata unei indiscrete pe care probabil nu o vei cunoaste altfel niciodata.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa. Asa pe scurt!

Sfarsit.

Sfarsitul nu e aici!

Later edit: in Iunie 2012 primesc diploma de 10 clase asa ca sunt cu 5 cm mai desteapta! Pe langa cei trei nepoti se adauga 4 care sunt pe drum, toti baieti(!) iar primul dintre ei va vedea lumina zilei zilele acestea. Am mai adaugat si Germania si un pic de Franta la tarile vizitate si visez la alte cateva anul asta. Mai visez si un aparat foto mai bun, o bicicleta mov si inspiratie. Multa si diversa.  S-auzim de bine!