intrebari existentiale

Vremea asta e numai buna de introspectii, in timp ce-ti imbratisezi caloriferul. Cand nu ai altceva de imbratisat.

Mintea mea este ocupata cu aspectul acesta: cat din ceea ce suntem noi e cu adevarat al nostru? Pentru cate ganduri, gesturi, atitudini avem “copyright” si cate sunt imprumutate?
Vedem filme  si copiem comportamentul actorilor pe care ii indragim. Citim carti si ne insusim cate-un gand sau mai multe, din fiecare carte citita. Imprumutam gesturile  celor pe care ii iubim si vorbim asemanator celor pe care ii apreciem. Cautam atitudinea celor populari si o imitam. Ne imbracam dupa model, gandim ce-au mai gandit si altii inaintea noastra si  pastram limitele. Adica facem ce au facut si altii acum 100 de ani. Avem impresia ca tot ce se putea descoperi a fost deja descoperit, asa ca doar folosim.
In ecuatia asta, unde mai suntem noi?  Nu suntem de fapt doar un amestec din toate cele de mai sus? Avem “ceva” al nostru care ne defineste?

Am ochiul format pe defecte, vad dintr-o privire ce nu merge, ce nu se potriveste intr-o situatie, intr-o bucatarie, intr-o camera. Asta mostenesc de la tata. El ia un mana o haina noua, se uita la ea si zice: “are un defect aici”! Eu vad abia acasa defectele hainelor:D

Disec oamenii, ii maruntesc si le asez componentele in categorii. Asta mostenesc de la mama. Diferenta este ca la mine a pus doza dubla.

Cat din ce sunt eu e inscris in genele mele? Cum arata,  pe interior, un om care nu citeste, nu merge la scoala, nu are relatii cu alti oameni? E pur sau salbatic?

Nu vreau sa fiu comuna, nu vreau sa fac ceva doar pentru ca asa se face, nu vreau sa fac a mia oara un lucru exact la fel cum il faceau unii in Evul Mediu. Unde e excelenta? Care-i secretul intelepciunii?
Cum face mintea saltul peste pragurile asa de inalte ale lucrurilor descoperite deja? Mai e ceva nou? Cititul nu e doar un alt mod de a-ti umple “sertarele” cu ganduri de-ale altora? E drept, unii au fost stralucitori, dar la noi ajunge doar rezultatatul, nu procedeul prin care au ajuns la succes.
Sunt un om normal. Dar nu-mi place normalitatea. Unde o fi scanteia care m-ar face sa ma aprind si sa ard?

si ninge…si ninge…si parca iti vine sa-ti lipesti nasul de geam si sa te prinda seara uitandu-te la jocul fulgilor. sa se auda trosnetul lemnelor in soba, sa miroasa a lemn ars…

…fulgul de zapada nu-si pune intrebari de-astea, nu?

Avem o tara…grasa.

Nu, de cateva zeci de ani, ţara nu prea mai e grasă.

Se duce  pe apa sâmbetei şi mândreţea de zicală, cum că “Romania are cele mai frumoase femei”. A fost odată. Acum are o mulţime de femei drăguţe da’ grase.

Ca barbat, abia dacă-ţi mai poţi “clăti” şi tu un pic ochii, privind puştoaicele de 14 ani, dar nici acolo nu mai eşti scutit de “perniţe”. Perniţe în prima fază.  În faze avansate vezi shaorma întreagă poziţionată orizontal sau vertical pe bietele corpuri feminine. Feminine odată.
Nu ştiu cine ne-a pricopsit cu pofta asta de mancare nebună. La  orice oră din zi, pe orice stradă, o persoană din cinci, mănâncă. Şi de obicei, persoanei respective nu i se mai potriveşte bluza. N-am văzut decât rar, pe cineva mâncând un măr sau o banană. Pe stradă se mănâncă: kebab, shaorma, produse de patiserie, chips-uri, crochete, pufuleţi, croisante. La Fornetti e vesnic coada.
Moda s-a adaptat şi ea, bluzele au devenit largi, lungi, creţe, dar tot nu mai reuşesc să acopere “investiţiile”. Ai senzaţia ca mai mult de 60% din populaţia feminină a Romaniei, a rămas însărciantă. Femeile însărciante sunt frumoase. Corpul lor are totuşi o formă, în afara burţii. Iar burta care produce şi altceva decât umbră, devine chiar plăcută.
Durerea cea mai mare e resimţită pe plajă. Anul acesta o sa avem expoziţie de şunci. Toate modelele, toate culorile…
Bărbaţii nu fac excepţie de la regulă.

Eu mananc  legume colorate si fructe. Mai scap uneori in placinta cu mere. Si nu, nu  pot divorta de pufuleti. Intrebarea care ma macină este: unde trebuie sa umblu la cantar sa-mi arate 58 kg cand ma urc pe el?!

Imaginea nu-mi apartine, este luata de aici.

10 lucruri ciudate pe care le fac oamenii

1. Femeia care este inselata de sotul propriu si personal, cu prima ocazie isi va gasi mainile infipte in parul rivalei, asta in timp ce abia daca-l dojeneste cu un cuvant pe “inculpat”.
2. Mamele care isi permit sa vorbeasca urat( la nervi) se adreseaza copiilor lor folosind fraze care cuprind intotdeauna apelativul “ma-ta”.
3. Barbatii care injura spun cateodata niste lucruri asa de negandite incat ar fugi mancand pamantul daca i-ai pune sa faca ce se lauda.  Destinatarii injuriilor sunt: bietele fenomene ale naturii( vantul, ploaia, soarele),  obiectele personale(masina, aspiratorul, mancarea fierbinte), sau chiar animalul de curte( calul, cainele, vaca).
4. Femeile care injura simt ca aparatul genital feminin este mult prea neinsemnat ca sa exprime tot ce ar vrea ele sa spuna, asa ca imprumuta ce au nevoie din cel masculin, si fac “bravuri” cu ceva ce nu o sa aiba in veci, proprietate personala.
5. Barbatii care isi permit o amanta, o aleg dupa criterii aparent ciudate, dar din constatari persoanale ea este intotdeauna mai urata si inevitabil, mai proasta decat sotia respectivului. Amanta insa crede intotdeauna ca este superioara.
6. Femeile care isi permit  un amant,  par sa nu tina nici ele cont de elemente de design. Jumatate dintre ele sunt seduse de bani, iar cealalta jumatate de avere! Cele care nu se includ in aceasta categorie sunt cele care au bani(pentru care munceste prostu’din zori pana-n noapte) si, care,  plictisite, isi gasesc un “suflet de artist neinteles” cu care sa-si piarda zilele.
7. Femeile casatorite care abia tarasc o casnicie de cosmar, sunt extraordinar de insistente in a-si indemna “suratele” care n-au facut acest pas, sa intre si ele in randul lumii.  Niciodata nu-s suficienti nenorocitii. Intotdeauna mai e loc de doi.
8. Toti oamenii, absolut toti devin niste sfinti cu cateva clipe inainte de moarte. Un om poate duce o viata de caine turbat, dar daca aterizezi doar la inmormantare mai ca-ti vine sa plangi si tu de ce bunatate de om  s-a dus „la subsol”. Vorba aceea: ne apreciem  cel mai mult  partenerii inainte de casatorie si dupa inmormantare.
9. Afara ninge ca-n basme si noi stam i n casa si ne uitam la zapada in fotografii. Ne minunam de frumusetile naturii imortalizate de artisti si ni se face dor de apusul soarelui.  El apune in fiecare zi dar n-avem timp sa ne uitam doua minute in zona aia.

10.   Admiram, apreciem si iubim. Dar stim doar noi. Cele mai multe flori, cele mai frumoase cuvinte, cele mai scumpe haine, bani,  obiecte de decor personalizate…toate acestea le intalnesti cel mai des la o anume ceremonie care sa tine in cimitir in  jurul unei gropi sapate in pamant.

P. S. Da-mi astazi trandafirii galbeni si freziile pe care intentionezi sa mi le pui odata pe mormant.

Ce-si face omul cu mana lui…

Nea Ion a  trecut in lumea celor drepti. Intepeniti adica. Cine-i nea Ion? Barbatu’ lu’ tanti Aurica. Cine-i tanti Aurica? Pai ai rabdare, ca o sa-ti spun acum.

Tanti Aurica  voia sa se marite. Spre deosebire de altele, ea avea si cu cine. O ochise un fecior, o luase  la el acasa si urma sa aiba loc nunta. Din cand in cand, baba Dafina, o intalnea pe Aurica pe strada si ii soptea la urechea dreapta: “Fata, am eu un baiat frumos pentru tine. Faci o prostie mare daca nu-l cunosti. Te-a vazut si  el pe undeva si te vrea. Nu-l pierde fata ca altul ca el nici ca mai gasesti. Lasa prostul si mergi pe mana mea ca ti-o fi bine.”

Si azi asa…maine la fel. Intr-o zi cand tot neamul era la cumparaturi pentru nunta care urma sa aiba loc peste cateva zile, Aurica  isi face bagajul si se duce cu el cu tot la Dafina. A doua zi pleaca cu ea vreo 60 de km pana la casa printului din poveste. Cum? De ce? “De proasta” e singura explicatie pe care ti-o poate da.
Ce expresie o fi avut bietul om trezindu-se cu necunoscuta in curte, cu bagaj cu tot, hotarata sa ramana acolo? As fi fost incantata sa fiu de fata.  Avantajul ei a fost ca era frumoasa.
Cum era printul? Inalt, frumos si mult  prea bine facut. Isi lucra muschii zilnic in incaierarile din sat. Si  visina(ta) de pe tort: era si betiv.
A venit tot alaiul de-acasa dupa ea. Nimic. “Raman aici”, erau singurele cuvinte pe care le mai rostea pentru cei dragi care nu pricepeau nimic. Si a ramas. Un timp. Dupa cativa ani au revenit in localitatea ei, cu cei doi copii carora cu greu aveau ce sa le mai dea sa manance. Ea manca bataie.

Baiatul parasit, dupa ce si-a revenit din soc, si-a gasit o alta fata si s-a casatorit.
Dupa vreo 12 ani cu de toate, intr-o zi, subit, Aurica dispare de-acasa. Nea Ion observa el cu ochiul lui agil ca tocmai atunci si-a luat concediu si soferul autobuzului care o ducea pe Aurica in fiecare zi la serviciu. Bineinteles ca  mintea lui a facut imediat o conexiune intre aceste doua evenimentele. Dupa vreo doua saptamani a revenit sotia, apoi si soferul. Fiecare a spus cate o poveste, si se parea ca apele s-au linistit. Pentru sofer poate, dar in familia Auricai calvarul era in plina desfasurare. Pe langa bataia administrata,  cand copiii cresc un pic mai mari, omul incepe sa-si banuiasca nevasta de niscaiva “tandreturi” cu baiatul propriu si personal. Si pana la 60 de ani viata lor s-ar putea descrie cam asa: el bea, ea plange, el o bate de-i suna apa-n cap, ea n-are unde sa plece si ramane acolo. Si-i face mancare. El o ameninta cu moartea, ea se incuie in capatul celalalt al casei. Ea dorme in frig ani de zile, el langa soba. Ea l-ar putea bate chiar, dar ce folos ca e beat si nu stie. Singuri pe batatura, si-au dus amarul ca pe o cruce prea grea dar pe care nu o poti lasa jos.
Am intalnit-o de multe ori pe tanti Aurica, si talentul ei de povestitor ma facea sa ma furisez pe la bunica prin curte s-o mai aud vorbind. Saptamana trecuta s-a asezat jos sa-mi povesteasca cum s-a maritat ea.

Are umor, stie sa faca haz de necaz mai bine decat mine,  apoi izbucneste in plans. Am privit-o si in ochii ei destul de senini am vazut o tristete fara capat. “Fata mea, sa ai grija de tine ca de lumina ochilor”, mi-a mai spus si a pleacat.

“Tanti Aurica, daca nu iti faci o soba, ai terminat cu plamanii”, ii spuse intr-o zi medicul.

Acolo, intre salteaua de fulgi si plapuma groasa de lana, respirand aerul unei camere care nu a vazut caldura niciodata, ani intregi la rand tanti Aurica si-a platit toate pacatele si a avut timp sa se gandeasca cum ar fi fost daca intr-o zi un bagaj ar fi ramas nefacut.

Intr-o zi, m-am intalnit intamplator pe strada cu el. Inalt inca, cu o pareza vizibila  pe partea stanga, sprijnit intr-un baston, isi tara piciorul stang dupa el catre bodega din  vecini. L-am salutat si m-am intors sa-l mai privesc odata. Am ridicat din umeri a neputinta.

In seara aceea a baut cat sa-i ajunga o viata. Intr-un tarziu a ajuns si acasa.  A avut grija sa treaca pe langa geamul ei pentru a-i spune “curva” pe ziua respectiva.  Din pacate, tratamentul pentru hipertensiune, vodca si romul n-au mai ajuns la un  consens,  iar inima lui a zis: pana aici.
Soarele a rasarit la fel dimineata. Undeva, intr-un colt de lume, un om nu s-a mai trezit sa-l vada. Viata a pus un punct unei povesti incarcate de ura, violenta, dependenta, neimplinire si teama.

Langa sicriul masiv, tanti Aurica plange. Un “binevoitor” cu gura mare si mintea plecata se uita  la ea cu un zambet viclean si o intreaba: Aurico, tu plangi de tristete sau de bucurie?
Deloc deranjata de intrebare, isi ridica ochii si priveste lung prin fereastra si spune: “Gica, nu stiu de ce plang. Pentru viata lui distrusa, sau pentru a mea la fel… nu stiu dar vreau sa plang. Lasati-ma sa plang.”

*in imagine, lacul unde imi scald eu privirile pe inserat.

Autoportret intortocheat

Inca nu mi-a gasit nimeni tiparul. Cei care  mai spera, sunt sfatuiti sa se ocupe cu lucruri mai importante.

Daca iti par simpla, vei constata ca fiecare pas inainte pe care il faci in a ma descoperi, te duce intr-un labirint intortocheat. Daca ma prinzi intr-un moment in care “stralucesc” complexa si alambicata, mare iti va fi mirarea cand vei descoperi ca de fapt nu exista om pe lume mai usor de iubit si mai bun de tinut aproape. Un lucru e sigur, nu-ti voi fi niciodata indiferenta: fie ma iubesti, fie fugi cat mai departe de mine.
Calma si linistita, pot sta in coltul meu fara sa ma observi, dar fii sigur ca te studiez eu pana-n maduva oaselor si tu poti sa juri  ca nici nu te-am observat.

Pot fi subtila cand am chef de joaca, sau directa cand vreau sa aflu ceva si vreau sa aflu repede. Pot sa rosesc sub o privire de-a ta,  ma pot topi sub o mangaiere blanda, la fel de bine cum pot sa te infrunt privindu-te in ochi si tu sa intelegi ca mana aia ratacita trebuie sa plece de-acolo daca o mai vrei. Pot sa-ti spun sa te opresti, sau pot sa-ti spun sa  revii, fara sa folosesc vreun cuvant.

Pot sa iti insir verzi si uscate si sa te gandesti doua zile ce-am vrut sa spun. Pot sa fiu clara si concreta si sa te sperii. Calda si surazatoare, ondulata si luminoasa ca un rasarit de soare in mijlocul verii, si totusi rece, calculata, serioasa si inabordabila. Puternica asa incat sa nu-mi vezi teama si oboseala, doar pentru ca nu e timp sa ma tem si sa obosesc, si totusi ma frang ca o trestie sub indiferenta ta, fara cuvantul pe care l-as fi dorit si ai uitat sa-l spui, fara privirea care sa-mi spuna ca sunt tot ce ai mai drag.
Anormal de normala si totusi provocator de “altfel”. Cu zambetul pe buze si plina de umor cand toata lumea e incordata si nervoasa, trista cand totul s-a rezolvat si pot rasufla usurata. Eu abia atunci ma tem. In cautare de nou, obosita de monotonie, privesc fiecare dimineata altfel si incerc sa-mi fac serile sa nu semene una cu alta. Impulsiva si nerabdatoare, pun intrebari si aflu ce n-as fi vrut sa aflu atat de direct, si sunt atat de nehotarata in a accepta un compliment sau o recunostinta pentru o treaba bine facuta. Tanjesc dupa un strop de dragoste, dupa un cuvant frumos si cand il am, cred ca se potriveste mai bine alteia asa ca  incerc sa-ti arat  tocmai bucatica aia de suflet care nu ma face demna de laude.

Mi-e dor sa ma mangai, as alerga kilometri intregi sa ma vezi, sa ma iei in seama, sa te vad uimit, incantat, uluit, dar cand te vad asa ma tem si alerg  inapoi sa ma pierzi din ochi. Daca imi spui ca te pune pe jar bluza mea rosie, n-o mai port cand ma vad cu tine, dar o port cand nu ma simt sigura pe mine. Daca imi spui ca iti place cand imi musc buza de jos in timp ce imi caut replica, iti gasesc o ocupatie asa incat sa nu ma mai studiezi. Daca imi spui ca te invaluie zambetul meu, nu-l mai vezi, decat cand simt ca te indepartezi.

Da’ mi place ca-mi spui.

Nu vreau sa-mi las mintea sa creada ca sunt frumoasa, si totusi stiu care-mi sunt atu-urile. Cand am chef, stralucesc pe o strada pustie, sub o umbrela, sau fara ea, desculta pe trotuarul cald, sau prin mijlocul orasului fara sa-mi pese de priviri, claxoane si fluieraturi. Stiu ca privirea mea aruncata peste umar, te poate face sa visezi zile in sir; mai stiu ca in parul meu se joaca imaginatia ta, nascand tot felul de scenarii, dar te privesc drept si rece, in timp ce imi adun orice suvita de par salbatica, intr-un ghemotoc neglijent. Tu razi si-mi spui ca n-am rezolvat nimic cu asta.  As vrea sa nu ma iei in serios si sa ma saruti daca ai chef sa ma saruti, sa te joci electrizant prin parul meu daca asta vrei sa faci, si sa ma iei in brate chiar daca pentru toate asta trebuie sa ma prinzi mai intai.
As mai vrea sa ma doresti cu toata fiinta ta, as putea sa-ti raspund  exact la fel, dar eu cand vreau ceva, vreau tot, asa ca fa bine si joaca-te cu mine si arata-te neinteresat si indiferent si nu ma speria cu privirea ta prea indragostita si cu mainile tale prea nerabdatoare, pentru ca fug in celalalt capat al pamantului, numai sa nu-mi topesti poleiala sub care ma ascund. Si ia-ma usor si ademeneste-ma si vorbeste-mi soptit in timp ce pasesti alaturi de mine, in bucuriile si intristarile mele. Iubeste-ma si darama-mi zidurile in spatele carora imi ascund frumusetile si visurile. Cand ai reusit sa ma faci sa visez la tine, cand iti caut privirea sa-mi spuna ca sunt valoroasa in ochii tai, cand ma asez aproape de tine timida pentru ca imi doresc o mana dupa umeri, cand mi-e dor de tine si recunosc asta, cand n-as mai pleca desi se face noapte si frig…atunci fa cumva si trece-ma pe numele tau, inainte sa ma tezesc. Daca intr-o dimineata ma voi trezi si te voi gasi langa mine, daca ma vei convinge ca sunt a ta, ma voi cuibari in bratele tale si imi voi arunca masca cu care i-am pus pe toti pe fuga, ani intregi.  Voi sterge amintirea singuratatii mele coplesitoare si ma voi trezi la viata.

Voi fi a ta cu tot ce am neprivit, neatins, vor fi ale tale toate mangaierile neindraznite, toate sarutarile pe care n-am vrut sa le risipesc, toate privirile pe care mi le-am ascuns in spatele ochilor, pentru a nu fi stiute, exploatate. Voi fi iubita catre care vei alerga de fiecare data, si vei fi barbatul dorit, asteptat si iubit, cat inima va mai tine cu mine.

Voi ramane la fel de imprevizibila si totusi vei avea senzatia ca ma cunosti de-o viata, voi fi foc si apa, vulcan pe care vei sti cum sa-l domolesti. Salbatica si totusi atat de usor de linistit, voi arde pana la capat. Intr-o zi ma voi stinge, voi disparea la fel cum am aparut, dar voi lasa in urma mea amintirea unei iubiri asa cum nici-o alta nu a mai facut-o.

astazi am murit.

pe sosele. inghetata. la Constanta crapa mazarea (pietre n-avem)de ger. crapa buzele, mainile, unora le crapa inima. saracii. eu crap si de foame. nu-mi mai simt picioarele, s-a stricat robinetul care retinea apa in nas si acum sunt inundatii. aduceti multe servetele,  ceai si lamai. ma declar moarta. sa fiu sanatoasa.

regret

regret ca sunt femeie. dintr-un singur motiv: nu te poti plimba singura in parc. seara, noaptea, mai inteleg, dar nici macar ziua’n amiaza mare n-ai loc?

am plecat senina si vesela de-acasa intr-o zi asa de frumoasa ca asta, si nu voiam decat sa dau roata parcului si sa ma bucur de fulgii de zapada. da’ ce poti? cu cainii m-am descurcat bine intotdeauna, aproape ca nu mai am nici un soi de teama de ei. negociezi cu “seful” daca sunt cel putin doi si  cumva ajungi sa le explici ca nu vrei sa le faci rau ci te bucuri si tu ca si ei de lumea inconjuratoare.

ce ma fac cu psihopatii care oricum n-au nimic de facut acasa si-si fac veacul pe-acolo? cu ei ce sa negociez? cat piper sa le pulverizez  in ochi?

asta de azi din IOR avea geaca kaki murdara, cu gluga indesata pe cap, lasand la vedere doar ochii. nici nu stiu de ce m-am uitat la el. ca sa vad probabil cea mai urata privire din cate am vazut vreodata. cred ca erau verzi ochii, dar un verde tulbure, murdar. ochii aia exprimau o mie de sentimente, toate menite sa te faca sa nu-i mai privesti a doua oara. de frica.

a boloborosit ceva cand am trecut pe langa el, apoi m-a urmat. m-am uitat inapoi si m-am gandit daca e intelept sa ma avant in pustietatea alba avand un asemenea tovaras pe urme, asa dupa o bucata de drum, am facut stanga imprejur, spre mirarea lui si m-am intors. m-a  urmat credincios, studiindu-ma.  am renuntat la orice idee si am iesit din parc. nervoasa. neputincioasa.

din cauza lui si a altora ca el, acum stau si ma uit pe geam cum ninge.

din ciclul: am vazut dar nu pot sa va arat si voua…

asa ca o sa va “desenez” cum ma pricep eu mai bine.

*Aseara, in metrou: lume multa, plictisita, inghetata, adormita. La un moment dat isi face aparitia in zona un domn, inaltime medie spre mica, genul: “n-am nevasta, ma descurc si eu cum pot”. Nu atragea atentia decat prin mersul leganat si mai ales prin sticla de lapte prins pe care o tinea in mana. S-a aruncat pe un scaun liber si cand ma intrebam daca era in timpul mesei sau urma sa se apuce, mi-a raspuns la intrebarea nerostita agitand sticla.  Stateam in picioare ca  sa pot observa totul fara sa atrag atentia asupra mea. Asteptam. Omul si-a agitat bautura racoritore derivata din vaca, apoi  i-a desfacut  capacul spre amuzamentul meu. Nu l-a dus intai la nas(eu asa as fi facut) el s-a apucat sa bea direct. A baut ca unul care nu mai vazuse de mult asa ceva. Eu zambeam, agentul de paza care spijinea stalpul de vis-a-vis, urmarea si el acelasi “ecran”.  Sticla era genul cu gat larg, obisnuita. Asteptam sa-i vad mustatile. Le-am vazut.

Ei si ce mare lucru niste mustati, fie ele si din lapte. Ca sa fie totul si mai dulce cand ne-am fi asezat si noi acasa la mesele personale, a mai facut un gest nobil: ramasese niste lapte in capac, de cand l-a agitat. L-a lins. Din doua miscari.  Restul amanuntelor sunt nerelevante.

II. Am vazut cea mai interesanta femeie din viata mea.  Luata de jos in sus arata cam asa: ghete manon, obisnuite. Purta pantalon tricotat de mana cu andrele nr. 8, portocaliu-caramiziu, model “bob de orez” pixelat(!). In partea de jos se terminau cu o blanita de vreo 10 cm, aceeasi culoare. In partea de sus se terminau cu elastic. Sper.  Pantalonii astia ascundeau, vai ce prostii scriu, puneau in evidenta acele picioare si acel fund pe care va las pe voi sa vi le imaginati. Eu va spun doar ca femeia avea cam 180 cm inaltime, cam 130 kg si nu n-am putut sa-i aproximez diametrul in zonele ei de interes! Dar avea un oarecare diametru.  Peste acesti minunati pantaloni, purta o haina scurta din blana artificiala. Ma rog, genul acela de blana care se pune de obicei pe interiorul hainelor. Haina avea anexata o gluga foarte mare si era fix aceeasi culoare cu restul imbracamintii. Gluga era in uz, un fular lucrat de cineva care atunci s-a desprins cu arta tricotajului de mana, era legat simplu la spate  asa ca la cineva care avea de  infruntat vantul Groenlandei. Niste ochelari de soare care acopereau jumatate din obraz, intr-o zi monotona si gri, completau tabloul.  S-a asezat cu  spatele spre mine si bine a facut ca am putut s-o studiez nestanjenita. Dupa o vreme si-a dat ochelarii jos si si-a tras un pic fularul. Dupa masuratorile mele, avea intre 45-50 de ani. In cateva minute si-a dat si gluga jos.   Spre uimirea mea, nu vazusem tot orange-ul pe care il avea doamna la ea. Pe cap, purta o plasa confectionata din sfoara,  portocalie(ati ghicit), cu ochiuri de 5/5cm.  Doamna mai purta si un rucsac in spate. Era dintr-o panza subtire ca de lenjerie de pat, de o culoare imposibil de descifrat, oricum un fel de alb, dar care arata de parca a fost cusut de cineva la nervi. Petece mari si mici, toate destramate, alcatuiau rucsacul  care adapostea inauntru ceva deloc voluminos. Peste haina de blana cat un munte de-al Dobrogei, rucascul asta arata asa de sfrijit, de parca scapase dintr-o incaierare de caini cand a fost plin cu paine calda.  Femeia a urcat si a coborat. N-am apucat sa vad cum mirosea. Ar fi fost interesant. Inca imi staruie o intrebare in minte: doamna cand s-o fi uitat in oglinda ultima data?

Pe doamna am vazut-o zilele trecute cand veneam spre Bucuresti.  Eram  undeva in apropiere de statiunea Mamaia, mergand spre Constanta.  Femeia o fi petrecut noaptea pe plaja. Soferul a oprit sa o ia, probabil doar ca sa studieze mai indeaproape modelul pantalonilor. Am avut “materie de studiu pentru o vreme cat doamna ne-a onorat cu prezenta. Tin sa precizez ca am fost cel mai civilizat grup de oameni. Nimeni n-a zis nimic, nimeni n-a zambit macar, toti am privit-o si ne-am pastrat gandurile pentru noi.  Mai putin eu.

visez. e gratis.

am o varsta. ma strange. cre’ca mi-a ramas mica.

dupa parerea mea am vreo 13 ani. daca ma plictisesc de 13 pot oricand sa-l rasucesc si sa-l fac 31.

am fost afara. zapada e minunata. daca n-ar calca-o masinile si oamenii. zapada nu inseamna nimic daca nu stai intins pe ea privind cerul.  dar nu se cade. am o varsta. cativa barbati curatau trotuarul. ah, faceti poteca sa trec eu, multumesc, multumesc, am zis. in gand.

sunt lenesa. ma trezesc dimineata devreme ca sa am mai mult timp de lenevit. si cu cat stau mai mult cu atat vreau o vacanta. o vacanta in care sa fac ceva.

mananc sanatos. nu stiu sa fac mancare pentru o singura persoana. asa ca imi imaginez ca suntem doi.  daca tot o fac, o mananc. e pacat sa se strice. e criza.

nu-mi plac cantarele. sunt niste mincinoase. tot timpul arata mai mult decat am visat eu ultima data ca aveam.

am 32 de dinti. nu toata lumea are norocul asta. am un zambet frumos. da’ nu-l arat.  am si gropite. de cele mai multe ori le las acasa. plec in graba. am ochi zambitori. ca sa nu straluceasca prea tare mi-am tras niste ochelari cu rame negre si lentile gri. asa.  am si riduri in colturi. parca tu n-ai.

oamenii nu prea se uita in ochii mei. si daca prind niste ochi ii disec. imi plac ochii. dintre toate culorile, cel mai mult imi plac cei blanzi.

imi plac hainele. cele moi. cele frumoase. cele mai multe. cele mai multe dintre ele sunt inca la magazin. si mai multe nici macar n-au vazut lumina soarelui vreodata. sunt doar in mintea mea. sau nici acolo.

imi plac copiii. ai altora. te joci cu ei, ii faci sa rada  si-i pe urma-i dai mamelor lor  sa-i schimbe. intr-o zi o sa-mi fac unu’ de proba. dar n-am bani pentru lapte si pampers. de fapt, asta este un cerc vicios: tu-i dai lapte, el iti murdareste pampersul. ia gandeste-te o clipa: nu lapte=nu caca.  ce desteapta sunt. cum de nu a mai venit nimanui ideea asta?

e valabil si pentru tine. muncesti ca sa ai bani sa-ti cumperi mancare. mananci mancarea si te duci la toaleta. cu banii aia mai bine te duci in vacanta.

imi place sa observ lucruri. observ orice vreau. si cand nu pot sa observ, presupun.

uneori am presimtiri. de exemplu, acum  presimt ca  nu o sa ma sune presedintele de ziua mea. si ca un facut, asa o sa se si intample.

fac sport.  lucrez  cateva ore pe zi,  muschii degetelor.  mi-am cumparat o tastatura care sa necesite niscaiva efort la utilizare.

fac fotografii. fac alpinism si parapanta. cant, tin discursuri. sun oamenii de ziua lor. am o florarie si toti oamenii vin la mine sa cumpere flori. fac prajituri si le dau politistilor. e si ei oameni. toate astea…in imaginatia mea.

in imaginatia altora sunt… sunt.  asta este cel mai important.

as.azi  n-am imbratisat pe nimeni, a fost ziua imbratisarilor. care vii pana’ n titan sa-ti rup oasele?

as aduna toti prefacutii din lume si i-as face actori.

as imbraca statuia libertatii in rochie tricotata. i-o fi frig.

(mi-)as face o casa in spatele portilor europei. nu le-am vazut niciodata dar nu-s chiar pretentioasa la porti. mi-as cumpara soarele si l-as pune sa rasara mai pe la 8 ca sa-l vad si eu. as ruga pasarile sa cante pe voci deasupra curtii mele. as pune ceapa in gradina si ea m-ar pacali si s-ar transforma in ananas.  as agata norii si i-as face morman peste sahara si m-as juca linistita in nisip. vantul ar mirosi a regina noptii. as pune caciula coloanei infinitului si as manca struguri cu andrea boceli la masa tacerii. el m-ar privi  si eu i-as canta.  in poarta sarutului n-as face nimic. sunt imprevizibila.

as strange fulgi de zapada in perne si as arunca cu ele in trecatori. vara.

as face ceva de mancare. mi-e foame.

bucuresti…capitala tarii esti?

Sunt taranca. Taranca de la tara. Locuiesc intr-o casa cu acoperisul in zig-zag. Am o camera frumoasa. Am si parchet, daca te gandeai ca nu. Am si liniste. Si gradina. Si smochin.  In noptile cu luna plina, o pot vedea pe fereastra. Cand n-am somn. Rar.

In paradisul asta s-ar zice ca s-a facut liniste. A scazut populatia in tribul meu si camerele odata pline de viata, au devenit tacute.  Ma tem ca o sa devin ca bunicul. Mi-l amintesc citind, si pe noi intrerupandu-l la fiecare 3 minute cu: tataie, asa ca tu cand erai tanar aveai o dacie verde?” El se multumea sa schiteze un fel de zambet. “Mamaie, nu-i asa ca tataie avea o dacie verde?” ne mutam noi curioazitatea la responsabilul cu rabdarea  in casa lor.  ”Da ma, a avut doi cai verzi, si o caruta.” In maxim jumatate de ora, bunicul ridica ochii din carte, se uita pe sub ochelari si zicea: ïa mai plecati si acasa, ma”. Si plecam. Dupa inca o jumatate de ora, dupa ce el pusese cartea jos de mult  si mainile sub cap, uitandu-se la noi. Il amuzam, dar nu voia sa ne arate!

In linistea asta in care locuiesc eu,  poti sa auzi si pasarile cantand.  Bineinteles  ca eu pot trece fara sa le-aud. M-am baricadat asa de bine cu ziduri din gandurile mele ca trebuie sa ma scoata cineva din priza cu: ï-auzi ce frumos canta pasarea aia”. Dupa aia o aud si eu, ca doar nu sunt surda. Eu in general aud doar soarecele ala  care roade ceva in pod, si sper sa-i ramana-n limba vata de sticla de la izolatie. Oare or fi pus izolatie?

Eh, in conditiile date, eu am venit la Bucuresti sa-mi ascult creierii.  Ihi. Nenorocirea e ca astia tocmai acum s-au gasit sa nu mai vorbeasc unu cu altul. Or fi suparati. Sau poate ca arunca unu in altul cu neuronul. Ar fi trist ca astfel o sa mi-l trezeasca.

Aici la bucuresti, stau pe o strada celebra. La fel de celebra ca cel al carui nume il poarta. Probabil o fi copilarit aici, la bunici! S-o fi jucat in platforma de gunoi din spate?  A, nu stii cine e?  Eee,  pe taica-su il chema Vasile si pe maica-sa o chema Ludovica. Si a scris romane personalizate: Ion,  si plictiseala aia numita “Adam si Eva”. Avea freza spre dreapta. Linsa. Si n-a avut niciodata inspiratie la titluri.  ”Amandoi”- roman politist, auzi.

Cum ziceam, stau intr-o liniste cat un apartament cu 3 camere. Din cand in cand, trece tramvaiul. El are menirea sa-mi aminteasca de tancurile cu senile care treceau pe strada mea, cand eram si eu mai tanara.  Desi te-ai dumirit ca aici la capitala asa face tramvaiul, te trezesti brusc din somn, te ridici buimac si te intrebi daca a venit sfarsitul lumii sau cineva a agatat Romania de un colt si o trage dupa el. Mazare dragule, n-ai vrea tu sa le  dai tramvaiele alea pe care  le-ai scot  din circulatie in Constanta?

Cainii latra relativ rar. Musca si mai rar, am verificat eu. Vecinii sunt draguti, stau in plapuma, n-am vazut pe niciunu in doua zile. Oi sta eu singura in bloc? Soferii de la Barajul Dunarii sunt amabili. Stau in cerc si te insotesc cu privirea, nu cumva sa iti faca cineva vreun rau. Auchan-ul are tot ce vrei. Si varza murata, in caz ca-ti vine pofta de sarmale.

Nu, n-am nici o pofta. Ba am, dar poftesc numai pizza si cartofi prajiti si atunci ma duc si rad trei mere, torn cereale din pungi si nuci, si ii pun numele pizza.  Gazdele, inainte sa plece au mutat depozitul de clemetine in frigiderul lor, asa ca am inceput sa devin portocalie.  Mai am si o para. O sa o mananc si dupa aia o sa mor. De pofta dupa alta.

Bucurestiul e  tot asa cum il stiam. Nu e ca Londra, da’ nici nu-si doreste. Vrea sa fie unic.  Ieri am dat roata IOR-ului. Singura. Eu cu mine. Am mers cu grija sa nu-mi tulbur grasimea si neuronul. Bucurestiul are rate. De parca eu n-am unde sa vad rate cand trec cu  Alex . Ne si oprim sa vorbim cu ele.  Astea de la Bucuresti or fi mai educate. N-am verificat.

In metrou lumea doarme. In loc sa se uite pe geam. In loc sa citeasca. Eu nu citesc in masini ca-mi pierd echilibrul, dar ma uit cand la una’ cand la altu’. Bucurestenii sunt obositi. Si tristi. Parca le-a murit cineva.  Si stau imbracati cu toate cojoacele  pe ei chiar daca scoti limba de cald si unii  merg  cate-o juma’de ora.  Eu m-am dezbracat, na. Aveam o camasa frumoasa, rosie, de ce sa nu se bucure si ochii celorlalti calatori?

Am vazut si o turista.  Dupa cum arata cre’ca  fusese sa duca acasa renii lu’mosu si acum revenea pe plaiurile mioritice. Da, mioritice ca pe-aici s-a stabilit pe vremuri,  ciobanul Bucur cu oile. Si s-a civilizat. Restul ciobanilor, mai putin.  Am auzit o gluma si mi-a placut: “becali cand vrea sa iasa din curte trebuie sa iasa din bucuresti”! Gluma nu e, dar macabra e.

Aici in capitala e zgomot. E viata. Am gasit un laptop nou pe bancheta pianului si mi s-a dus linistea. Pot sa las mesaje in status pentru mama sa stie ca sunt in siguranta. Mananc salata colorata, ma uit pe pereti, mi-am luat niste carti dar mi-a fost teama sa pun mana pe ele iar astia de la televizor au impresia ca suntem o tara de prosti. Alea-s emisiuni?

Mai bine ma duc sa ma spal pe fata cu tot cu talpi si… mai am juma’de zi la dispozitie sa fac ceva notabil. Ce-ar fi sa vad cum arata bucurestiul duminica in  metrou? Revin cu povesti calde.  Sper ca bin laden e obosit dupa cheful de sambata seara si doarme.